joi, 27 mai 2010

Cu inima smulsă din piept

Am citit cartea cu acest titlu a lui Radu Paraschivescu şi mi-a plăcut. V-o recomand. Deşi nu era chiar ceea ce mă aşteptam, dar nu în sensul calităţii, ci al poveştii. Eu credeam că el o s-o omoare pe ea. Dacă vreţi să aflaţi cine, citiţi cartea.
"Fiecare poveste de dragoste poartă în ea pariul veşniciei. Fiecare îndrăgostit vrea ca iubirea lui să treacă dincolo de toţi şi de toate. Şi fiecare îşi preţuieşte aleasa după cum se pricepe, după cum poate şi după cum crede de cuviinţă. Unul îi ridică un palat, altul îi scrie poezii. Unul o îngroapă în flori, altul îi dăruieşte inele. Unul îi face zece declaraţii pe zi, altul o adoră mut, cu ochii mari. Unul regândeşte lumea de dragul ei, altul ucide. Dar niciunul nu acceptă că ar putea să existe pe lume poveste mai intensă sau mai vie decât a lui."
"Când pleci, mă simt de parcă mi-ar fi smuls cineva inima. Rămâne un gol însângerat. Un loc unde nu mai poate să crească nimic. Un pustiu pe care nici soarele suit pe boltă nu poate să-l lumineze."
"- Vreau să-mi arăţi cum faci flacăra să nu se stingă niciodată. Învaţă-mă şi-o să vezi dacă sunt sau nu un elev bun.
- Pentru asta trebuie să fii pregătit să te arzi de multe ori, îi spuse Ines cu un glas moale. Sunt lecţii care lasă urme, dragul meu."

vineri, 14 mai 2010

Eu cu cine ma mărit/identific?

Ştiu că o să mă urască jumătate de facultate pentru ce scriu aici.

Dar nu-mi pasă, pentru că atitudinea unora deja devine enervantă. La mine la jurna multe fete sunt căsătorite. Nu le urăsc, invidiez, frustrările mele legate de acest aspect al vieţii sunt eminamente subiective şi legate de chestia din postările de mai jos. Dar faptul că a ajuns să fie uncool să fii nemăritată la vârsta asta mi se pare de-a dreptu lame. Şi ideea că totul depinde de tine, fată, o da, it sucks.

De multe ori am văzut că nunţile scot ce e mai urât din oameni. Certuri pe daruri de nuntă, invidii pentru dimensiunile pietrei de pe inelul de logodnă, bârfe, etc. Oricum, nu mă grăbesc, niciodată nu m-aş fi căsătorit până la încheierea masterului minim. Adevărul e că nici nu sunt în stare să ţin o gospodărie, dar intenţionez serios să învăţ să gătesc cât mai repede. Asta pentru că mie mi se pare uncool să mănânci după căsătorie la restaurantul Mama SRL. Sau mi s-ar părea lame să nu am timp să mă ocup de examene şi licenţă pentru că îmi urlă bărbatu acasă de foame.

Cool mi s-ar părea să pot să îmi aştept soţu în cea mai sexi lenjerie şi să pot să fac dragoste prin toată casa la orice oră a zilei, fără să mai fie părinţii cuiva prin preajmă. Şi să mi se spună doamnă atunci când nu o să mai arăt ca o fetiţă de 15 ani deşi am 21.

Ştiu că e foarte greu de realizat ce spun eu mai sus. E greu să ai unde sta, e greu să ai un servici decent. Mai ales că în realitate, o nuntă depinde de mulţi factori. Între care banii joacă un rol foarte important. Îi ai, faci nunta. Nu îi ai, nu o faci. Apoi, găsirea acelui "the one" nu e o treabă uşoară. Şi de multe ori şi ea depinde de hazard. Sau poate mi se pare mie, eu fiind mult prea uncool pentru această lume a verighetelor.

Nu mă deranjează că unii se căsătoresc şi alţii nu. Mă deranjează că a fi căsătorită a ajuns să fie o mare virtute şi cei care încă nu au făcut pasul sunt din acest motiv incapabili. Poate unii chiar vor o carieră sau preferă să aştepte şi să nu se înscrie în acea rata de 50% a divorţurilor din lume. Aici sunt sarcastică dar meritaţi. E foarte simplu să îţi trăieşti viaţa după tiparul poveştilor. Mai greu e să stai acasă singură sâmbătă seara. E infinit mai greu să nu mai ai pe cine suna când ieşi nervos de la facultate. Şi poate mai dificil decât să faci nişte sarmale e să nu îţi spună nimeni te iubesc la cursul festiv. Pentru că despre chestia asta nu s-au scris reţete.

O nuntă poate să facă oricine dacă i se pun la dispoziţie resursele necesare. Dar să ai puterea să faci singură lucruri pe care alţii le fac în doi, asta e adevăratul merit.

Sunt circumspectă dacă mă voi căsători vreodată. Regia vieţii mele de până acum mă face să fiu aşa. Poate peste câţiva ani o să am motive să vă invidiez. Dar acum nu am. Eu sunt cu licenţa aproape gata, mă doare la banană, nu trebuie să lucrez într-un domeniu în care nu mi-am dorit doar pentru a ne întreţine, pot să atârn în Unirii la citro sau pe pită, pot să mă destrăbalez în cluburi şi, probabil, cel mai frumos, viaţa mă împinge de la spate să mă aranjez şi să încerc să fiu în fiecare zi mai frumoasă şi să nu devin o femeie(!) comodă.

sâmbătă, 1 mai 2010

J'accuse. Protest împotriva inepţiilor

Nu suport ca cineva să îmi spună nişte aberaţii şi să dea vină pe mine pentru că nu pot să gândesc ca şi cum mi-ar curge scuipat din gură de proastă. Botanistă nu am fost şi nu voi fi niciodată, spre marea nefericire a altora. Sunt suficient de înţelegătoare ca să admit că persoanele cu care te cerţi pot persevera până în pânzele albe în a spune că albul e de fapt negru. Dar ca cineva din exterior să vină şi să spună la fel, mai mult, să dea vina pe mine, ASTA NU.

Io fiind mai de la ţară aşa, n-am aflat până la vârsta asta că dacă iubeşti pe cineva, trebuie să participi la o licitaţie. La mine la Cucuieţii din Timişoara, un bărbat sau o femeie se cuceresc, nu se cumpără. Treabă infinit mai dificilă, doar pentru a scoate bani din portofel nu trebuie să existe compatibilitate. Nu e nevoie de farmec, trebuie doar un singur lucru: lipsa de demnitate. Şi marea capacitate de a te minţi singur toată viaţa (în general treaba ft contraproductivă). Vrăjeala, privirile subtile, tremuratul vocii, un dans, toate astea sunt poveşti. Scoţi frate banu, pe care de altfel puteai să îl cheltuieşti cumpărându-ţi ceva ţie, şi investeşti.

În filme şi cărţi, oamenii îşi vindeau sufletele pentru putere sau pentru dragostea cuiva. În era tehnologiei, miza sunt iphone-urile. Ok, înţeleg că eşti ieftin. Dar nu tolerez ca cineva să îmi spună că e normal şi ar fi făcut la fel. Îmi vărs frustrările aici pentru că am constat că nu am cu cine discuta. Asta e, vieţile noastre nu mai pot continua fără iphone-uri, frate. Şi dacă la 14 ani deja gândeşti aşa, globul meu de cristal are o perspectivă cam sumbră asupra vieţii tale.

Partea a doua. Nu suport, îmi vine să vomit pur şi simplu când cineva dă vină pe altcineva pentru ceva ce şi-o face cu mână lui proprie mai intens decât o labă matinală. Când mai e vorba şi de mine, cu atât mai rău. Dacă ai fi acum în faţa mea, te-aş omorî pur şi simplu. Tu iei decizii pentru că vai, eu sunt o mare dezamăgire, şi tot tu eşti supărat şi eu sunt marea-aducătoare-de-nefericire. That's it, m-aţi prins, eu sunt Răul Suprem. Pentru voi toţi, am o veste proastă: Luke, I am your father.

Acum să vă prezint fişa postului meu, în caz că vreţi să aplicaţi pentru job. M-am certat cu rude pentru tine. Nu-i stres, oricum rudele sunt dezaxate. Dar ideea rămâne. Am bătut drumuri pentru tine. Ţi-am suportat ifosele de gelozie când o singură dată m-am dus la ziua celei mai bune prietene. Asta în condiţiile în care relaţia noastră a fost mereu bântuită de ordinara ta de fostă viitoare conlocuitoare. Nici măcar nu m-am supărat, îmi era drag de tine aşa gelos. Îmi era drag de tine aşa încăpătânat. Nici nu ştiu de ce scriu la persoana a doua, oricum nu citeşti chestia asta. Cum e într-o melodie a Shakirei, aş fi învăţat să gătesc pentru tine. Aş fi stat cu tine în fiecare seară să te mângâi pe spate şi pe tălpi. M-aş fi uitat cu tine la desenele alea imbecile şi filmele de pe Disney Channel şi mi-aş fi ocupat timpul mângăindu-te. La sarcinile astea de rău suprem se adaugă şi faptul că nu am suportat orice. Dar nah, I guess i get to keep my job.

Nu am suportat să văd că devii un monstru. Nu am vrut să te las şi am făcut ce am ştiut eu că pot să te împiedic. Mi-ai stricat prezentul, nu te-am lăsat să îmi iei şi trectul. Amintirile sunt ale mele. Nu am vrut să cred că erai aşa când urcai cu mine în braţe 4 etaje sau când săreai din tren că uitaseşi să cobori. Nici când ne întâlneam pe ascuns sau când îmi făceai clătite. Vreau să rămân cu ultima privire de pe peron, nu cu nişte urlete la telefon.

Şi mai important de atât, nu vreau să renunţ la mine însumi. Oricât de mult iubeşti pe cineva, nu trebuie să devii sclavul nimănui. Absolut nimeni nu merită asta. Viaţa o să vă arate cât de mult vă înşelaţi. Toţi oamenii care pun materialul în faţa sentimentelor ar trebui să primească mulţi bani şi multă singurătate. Şi dacă au noroc, să nu fie prea târziu să se poate îndrepta.

Pentru noi e târziu.

P.S. : Păstrează biletul.