marți, 15 noiembrie 2011

Ce înseamnă să fii femeie în România?

Zilele astea am tot căutat ştiri mondene să mai urc pe site. din nefericire pentru mine, am găsit numai dezbateri despre eleve de la Jean-Monnet. Şi, din nou, am ajuns la concluzia că suntem un popor de maimuţe.

Văd că mulţi români spun că foarte bine a făcut profesorul. Ok, nu contest că 70% din fetele care sunt acum la liceu sunt nişte piţipoance proaste. Dar asta nu înseamnă că un profesor are voie sa întreţină relaţii sexuale cu o elevă. Ah, şi pentru maimuţele care mă fac să cred că în multe regiuni părinţii chiar îşi violează copiii, dacă o fată e de acord să întreţină relaţii sexuale normale cu cineva, şi ala o forţează să facă şi anal, tot viol se cheamă. asta pentru că noi suntem obişnuiţi să spunem că femeile sunt de vină.

Adevărat, atâta timp cât multe îşi încep viaţa sexuală la 14 ani, tendinţa de a o lua razna e foarte mare. Dar doar pentru că toate sunt piţpipaonce înseamnă că trebuie să ajungem la o orgie generalizată? La fel de bine disculpăm mâine un tată care îşi violează fata, pentru că respectiva avea fustă scurtă. Nu este normal ca un bărbat să nu îşi poată ţine organul genital în pantaloni. Şi da, şi dacă eu sunt în slip tanga la plajă, tu tot nu ai voie să mă violezi. Conform legislţaiei din statele civilizate spre care cică tindem.

Bărbaţii din România ar trebui să îşi amintească despre beneficiile masturbării. În primul rând, no jail. În al doilea, îţi dă posibilitatea reală de a reuşi să te concentrezi pe bune la alte aspecte ale vieţii. Gen loc de muncă, studii, hobbyuri. Iar femeile, să ţină minte alt aspect. Daor pentru că sexul este oricum o opţiune tristă pentru majoritatea româncelor, având în vedere pe câte le aud că stau într-o relaţie cu un om care nu le satisface, nu înseamnă că toate trebuie să ne complcem să fim doar nişte orificii. Pentru că, guess what, problema nu se mai pune de multe secole încoace aşa. Cel puţin nu în Europa.

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Sinuciderea

Nu am înţeles de unde şi până unde sinuciderea a ajuns să fie considerată o greşeală. Revin aici la ideea mea că din punct de vedere cultural, Europa e înapoiată tocmai prin prisma religiei creştine care şi-a impus o dogmă stupidă că nu avem dreptul să ne luăm viaţa. În alte culturi, cum este cea japoneză, sinuciderea este un act de onoare.

Din punctul meu de vedere, e perfect normal să îţi doreşti să îţi iei viaţa. Aşa cum noi putem decide cum trăim, la fel de bine putem decide când nu mai vrem să o facem. De ce să fie moralmente tolerabil ca o fată care suferă o decepţie în dragoste să se retragă la o mănăstire, iar o sinucidere din dragoste nu este? De ce e preferabil ca o persoană care nu mai poate să aibă un trai decent să ajungă la nebuni, decât să se sinucidă? Şi apoi, pentru că trăim vremuri ipocrite, de ce e tolerabil ca Gelu Ruscanu sau Apostol Bologa să îşi ia viaţa în cărţi pentru motive nobile, dar oamenii care o fac sunt judecaţi cu asprime?

Sigur, poate fi privită ca şi un act de laşitate. Din punctul meu de vedere însă, nu e deloc aşa. Nu e uşor să iei o asemenea decizie. Sigur, nu mă refer aici la şantajele emoţionale mizerabile de gen, mă părăseşti, mă sinucid. Nu, mă refer la aceia care nu spun nimănui ceea ce vor să facă şi o duc la capăt. Dacă tu ajungi la concluzia că viaţa ta nu mai poate fi fericită, că nu mai găseşti motivaţia de a o lua de la capăt şi vrei sa pui punct, de ce atâta fâs cu sinuciderea? Dacă nu mai ai pentru ce să lupţi şi nu te mulţumeşti cu simpla supravieţuire, mi se pare perfect normal să te sinucizi.

Sigur, ceilalţi încearcă să te oprească. De ce? De cele mai multe ori din motive egoiste, incluzând aici şi iubirea. Pentru că le e teamă că îi vor urmări remuşcările, cel mai des. Oamenii nu sunt capabili să îşi asume o vină, nu sunt capabili să înţeleagă că fac rău celuilalt, nu sunt capabili să asculte când cineva vrea să le spună cât de mult îi doare ceea ce fac. Şi atunci, dacă nu eşti capabil să asculţi dar eşti capabil să judeci, fii şi capabil să trăieşti cu vina. Din punctul meu de vedere, sinuciderea e o alternativă complet viabilă la viaţa. Mai ales că niciodată nu se sincuid oamenii mici, ci aceia cu aspiraţii înalte.

duminică, 23 octombrie 2011

Viaţa mea, citat din Gigi Becali

"Dacă nu ai noroc în viaţă, tată, eşti nimic" Gigi Becali.

Cum altfel aş putea să consider că e viaţa dacă niciodată, nimic din ceea ce mi-am dorit cu adevărat nu am obţinut uşor, decât după multe lacrimi, sacrificii sau amânări. Asta dacă am obţinut. De la căţelul din clasa întâi, care după două săptămâni a fost dus la taicămiu la unitate, la role, la diverse haine, până la carnetul de şofer. Asta doar până la vârsta majoratului. Ca să nu spunem ca adun cu ţărăita maximă bani pentru ceva în momentul asta, astfel încât lucrul respectiv e ca un miraj Fata Morgana care se tot îndepărtează pe zi ce trece.

Până la chestii mai serioase, ca perspective reale de a putea face ce îmi place, până la dragoste. Ajungi să lucrezi într-un domeniu, într-o ţară, în care totul se prăbuşeşte, ajungi să scrii despre o echipă care retrogradează pentru că aşa au vrut alţii. Nu mă consider o ratată. În fapt, am o părere bună despre mine în continuare, indiferent de ce vor spune alţii care dau cu sapa sau care îşi pun extensii de 3 lei. Problema e că propriile excremente nu au figurat pe meniul meu de bază în copilărie, chiar mai mult, ci sunt urmărită de ghinion.

Fără a vrea să spun că sunt o eroină de tragedie greacă, mă gândesc, sigur, că există acea vorbă că norocul şi ghinionul ni-l facem singuri. Fals, sau, mai corect, nu întotdeauna adevărat. Poţi să fii tu cel mai bun, să te străduieşti cât vrei, într-o zi poate veni potopul care îţi ia fericirea.

După introducerea plictisitoare, dar necesară, vin la subiect. Dezastru sentimental. Today. Same person. De data asta, not his fault. Am trecut de vârsta la care mai cred că dragostea e ceva absolut. Că doi foşti iubiţi nu pot fi prieteni, că iertarea nu vine decât arareori. Am vrut să am o relaţie de amiciţie cu el, deşi eu mai aveam sentimente. Nu ar fi contat, mă bucuram că puteam relua legătura. Am dat o cerere de prietenie pe Facebook, fără să mă aştept la multe.

A doua zi a sunat telefonul. Avusesem inteligenţa de a cere cu o seara înainte unei prietene comune numărul, pentru a preîntâmpina un infart. Bună mişcare de altfel. Premeditarea te poate scoate de multe ori din rahat, recomand cu căldură. El apăsa pe pedala de acceleraţie. Mă invita la el. Eu, fâstâcită. Nu voiam ca lucrurile să ia turnura asta, cel puţin nu în următoarele n luni de zile. Aş fi vrut ca dacă ar mai fi fost posibil ceva, să vină cu timpul.

A fost el de altă părere. Poate în mod normal, nu toate persoanele au nevoie de atâta timp ca mine pentru a face schimbări radicale. Totuşi, erau câteva sincope. Teama de a nu fi rănită plus noua tendinţă în personalitatea mea de a renunţa la 99% din lucruri m-a determinat să mă supăr de două ori urât, în dorinţa ca el să se supere pe mine. Voiam să o lase mai încet. Nu s-a întâmplat. A dovedit că doi ani au însemnat ceva maturizare pentru el, iar poate pentru mine o mică involuţie, în sensul că mi-am cam pierdut curajul a în a face aproape orice.

Până la urmă, I haven't lost my touch în totalitate. Am reuşit a treia oară, big style. My Style. A venit la mine în vizită. Persoane din anturajul lui au arătat, să zicem, o atitudine de mega-dispreţ la adresa mea, inclusiv un verişor care credeam că măcar mă poate respecta, dacă nu place. Deşi eu am intervenit pentru el când avea nevoie, dar nu am pretenţia ca recunoştinţa să mai existe în anul 2011. Pur şi simplu, orice mică insinuare că nu aş fi suficient de bună pentru el este out of question pentru mine. De fapt, nu înţeleg de ce trebuie să se pună problema aşa. Adică, şeful de companie nu poate veni cu RATT-ul, iar servitorii nu pot avea Mercedes? Aşa să fie şi în culplărai, pentru că aşa ceva nu poate avea nicio legătură cu sentimentele.

În relaţia noastră au fost şi alte persoane împotriva, demult. De fapt, a fost mereu aşa. Până la un anumit punct nu e o problemă. Ei bine, acum pentru mine a fost. Nu mai pot lupta, am obosit. Ce mi-aş putea imagina şi ca best case scenario, un viitor în care mereu cei din jurul lui să se uite urât la mine? Nu am suportat. Nu vroiam să i se spună că eu sunt prea puţin.

Aşa că, l-am supărat în felul în care ştiam că îl pot atinge. Oricum, el nu ştie prea multe lucruri despre cum e firea mea în realitate, deşi crede contrariul. Ceea ce poate fi de multe ori un avantaj. Ok, femeile au talent să se comporte ciudat. Am fost o actriţă bună, am construit un scenariu pe care în viitor mă gândesc să îl vând PRO TV-ului, poate câştig şi eu un ban. Mi-a reuşit. M-am purtat ca un căcat de la simplă ceartă. De la o tigaie. L-am făcut să plece fără să vrea să se mai întoarcă. M-a sunat din autocar să îmi şterg numărul lui.

So, am I happy now? Nu. Este o situaţie din care eu nu aveam cum să fiu fericită. Nu puteam să merg eu la el în vizită, dacă ceilalţi mă priveau cu ură. Pur şi simplu nu puteam. Dacă în trecut puteam să îi spun eu că e Un actor grăbit sau că Tu n-ai avut curaj, acum mi le pot dedica mie cu felicitări. Mi-a fost teamă să lupt. Am preferat să spun if I should stay, I would only be on your way. Dureros de comod, aşa-i?

Ştiu că spovedaniile online pot părea patetice. dar simt nevoia să scriu, să explic asta, să pot plânge ascultând muzică. I set fire to the rain. Iar gura lumii has won this time. Foarte trist. Şi acum, ca să mă contrazic cu graţie, aş vrea să îi spun că îl iubesc. Că nimic nu s-a schimbat. Dar nu mai pot, căci nu mă va asculta. E dureros că nu îşi va da seama niciodată probabil.

Nu ştiu ce se va alege de mine. Aş vrea să fiu din nou pe stadion, iar Poli să intra iar pe Nessun dorma, în Liga I, cu Zicu şi compania. Aş vrea ca viaţa să îmi fie redată măcar într-o oarecare măsură de cei care mi-au luat, încet, încet, motivele de a zâmbi. Sigur, o să mai merg la mall. O să mai îmi pun unghii, o să mai imi pun masca mea perfectă tocmai în zilele în care sunt cel mai tristă. O să merg la master, şi, doamne-ajută, într-un an în sfârşit termin cu şcoala. Încet, încet o să învăţ să gătesc, O să continui în presă, cel puţin deocamdată. O să mă mai înec de râs la masa presei şi la conferinţe. O să mă pot uita liniştită la Next Top Model, fără să mă sune el la telefon. Dar...Fireşte, nu va mai fi la fel.

Aveam o vorbă, în viaţa personală nu poţi ţine cu Steaua şi scrie despre Poli. Ei bine, se pare că acum, la 23 de ani, 2 luni şi 14 zile, va trebui să mă obişnuiesc cu gândul aceasta, şi să învăţ lecţia grea a compromisului. A compromisului cu inima. Aş vrea să văd ochii Maitreyei.

luni, 26 septembrie 2011

Muie

Ok, deci acum o sa injur. Presa din Timisoara si domeniile adiacente au in component un mare procent de labagii pe care ii fute grija despre ce imi place si ce nu imi place mie. Vreau sa ma descarc pe aceasta cale si sa sa le recomand sa se uite la propria lor pula belita inainte de a se baga in viata altor persoane, indiferent din ce motive. Multumesc, la revedere.

duminică, 4 septembrie 2011

Noua Drepta trebuie sa uite de Timisoara

A fost ieri mitingul neo-nazistilor, pardon, neo-legionarilor, pardon, noii drepte. Am o problema ultra-personală cu aceste manifestări, în speţă cu faptul că se desfăşoară la Timişoara, oraşul meu. Micuţii dreptaci au afişat bannere despre deportări, iar, printre altele, mesajul "Timisoara trebuie sa uite de toleranţă".

Ca sa clarificam originile mele, sunt in mare parte o venitur[. 50% Moldova, 25%Regat, 12,5% unguroaica, 12,5% nemţoaica. Timp de secole, aici au convieţuit multe populaţii, fara probleme, nu ca ]n Ardeal. Nu văd rostul acestui mesaj. Ok, nu îmi plac ţiganii nici mie. De exemplu, eu dacă aş conduce ţara, i-aş băga la răcoare pentru căsătoriile cu minori. Vai, dar e tradiţia lor. Tradiţia lor, ţara mea, ghinion. Respecţi legea sau pleci. Ies cu cuţitul? Poliţistul trage cu arma, a murit cuţitarul, ghinion. Problem e legată de lege, e legată de corupţii care a vândut casele frumoase din Timişoara ţiganilor pentru spăgi. Căci, da, avem aceste informaţii surprinzătoare pentru puştii manifestanţi, ţiganii nu au luat acele case singuri. Şi ar trebui să se termine cu locurile speciale din universităţi, şi aia e tot o formă de discriminare.

Apoi, nu văd de unde până unde să spună ei, adunătură de copii manipulaţ şi cu vagi şi confuze noţiuni de istorie, la ce valori să renunţăm. Din punctul meu de vedere, ei fac o foarte proastă reclamă oraşului. Le zic şi eu lor să uite de Timişoara. Hitler şi naziştii au căutat originile rasei ariane în Tibet timp de foarte mulţi ani. De ce nu se mută ND acolo? E mişto, aer curat, poţi să manifestezi împotriva opresiunii chineze, de altfel stat comunist, deci contextul e perfect. Poate ei chiar o să găsească rasa ariană. Andreea Maria a fost pe Kilimadjaro, ei pot să ajungă pe Himalaya, şi poate dacă strigă de la înălţime, o să fie mai bine auziţi decât de aici, de la câmpie. Cred că le-ar prinde bine o experienă dinasta limită, la fel cum era emisiunea cu copii de bani gată trimişi în deşert. Experienţele de genul asta te vindecă de ifose.

Serios vorbind, ar fi timpul să îşi dea seama şi copii aştia că sunt manipulaţi. Anul viitor vin alegerile locale, toţi vor să îl dea jos pe Ciuhandu, în mintea oamenilor el e asociat cu casele de ţigani, deci chiar mai trebuie să dau vreo explicaţie?

În mod iarăşi serios, s-a dovedit de-a lungul timpului că exterminarea nu e o soluţie. Ok, să zicem că noi chiar reuşim să îi exterminăm pe ţigani. Ce va urma? Indienii din MB? Apoi arabii? Apoi? Mereu se va găsi câte ceva de reproşat unui popor sau altul. Deportările sunt propuneri penibile. Ţiganii trebuie potoliţi cu legea în mână, nu cu idei fanteziste despre onoarea legionarilor, criminali sprijiniţi de Carol al II-lea, de altfel, penibil conducător în comparaţie cu Carol I şi Ferdinand. Asta sigur, pentru cine a mai trecut pe la şcoală şi ştie cine sunt persoanele înşiruite anterior.

Altfel, eu sunt o persoană flower-power. Şi orice mi-aţi zice, am observat la toate persoanele pe care le cunosc, toleranţa e strâns legată de inteligenţă. Citit în antonime, îmi menţin părerea. Şi la finalul zilei, să nu uităm că Hitler a avut un singur testicul şi era un brunet care vroia o planetă dominată de blonzi.

vineri, 29 iulie 2011

J-Lo cea nasoală

Pentru că ploua, m-am pus să mă uit la TV şi am dat pe A1. Era Botezatu invitat şi pe sistemul brevetat de Mihaela Rădulescu, sunt-în-Monaco-cel-de-2-metri-patrati-si-Albert-tocmai-a-tras-un-vant-la-nasul-meu s-a lăudat şi el că a stat cu J-Lo la masă. Bun, e designer, mă rog, mai mult fabricant de chiloţi, dar să zicem că se învârte în asemenea cercuri. Numai că chiloţarul a simţit nevoia să informeze România cât de nasoală e J-Lo. E mică, are picioare scurte şi fundul mare.

Bun, trebui să îl informăm că Jeniffer a fost votată de multe ori ca una dintre cele mai sexi vedete. Ştiu că e greu să înţeleagă conceptul de femei atractivă pentru un bărbat heterosexual, dar ar face bine să se străduiască. Jeniffer a fost de multe ori lăudată pentru picioare, este şi imaginea lamei Venus de la Gilette. Nu cred că e cazul să discutăm despre fund.

Problema mea e că pe lângă faptul că Bote e un mic păduche pe lângă J-Lo (nu sunt mega fană btw), adevarata bubă e ca la noi în ţară se promovează imaginea femeii de plastic. Bianca este perfectă, Bianca e cea mai râvnită, etc. Bianca este "decât" proastă, limbaj de mahalagioaică nespălată, nas în trompetă, cioc de raţă, sprâncene subţiri cum nu ar mai purta nici bunica-mea, forma a feţei de alien vs. predator (can't decide which), picioare disproporţionate de la atâatea cure de slăbire. Ea a fost cică iubita lui. Deci să înţelegem că ea e perfectă? Nu pot să nu am o problemă cu modelele astea, peste ani se vor simţi efectele. De fapt, deja se simt. Fete de liceu machiate ca Ronald McDonald, păr decolorat, extensii prost puse, unghii cu gel în culori stridente, cercei de cocalarese, cu mult "haur" în model covrig de la colţ, fond de ten portocaliu, ţinute de prostituate.

J-Lo la 40 de ani e cam nasoală. Plasticatele cred că nu vor mai apuca vârsta asta.

vineri, 24 iunie 2011

Dă din fund pentru tati

Pentru amatorii de filme horror, am veşti bune. Se difuzează şi ziua în amiaza mare pe Discover Travel & Living, sub denumirea de emisiune despre concursurile de frumuseţe pentru copii. Mă uit acum şi mă îngrozesc. Trei mame, toate EXTREM de grase pentru vârsta lor, tipic americancă îndopată cu fast-food, si total neîngrijite după orice standarde, îşi duc copii sub 3 ani la concursuri. Ok, nu are rost sa reiterez opinia mea despre naţia americană, dar numai la un popor de îndobitociţi ca ei putea sa prindă aşa ceva. Şi să intrăm în detaliile savuroase:
1. Avem o fetiţă de 2 ani, adică e încă caca la cur, care participa la concursuri de la 2 luni. Părinţii îi spuneau în cameră să dea din fund pentru tati. Cam pedofilică exprimarea, dar fetiţa dădea din fund fericită. Maicasa îi tapează părul. Mie mi l-a tapat la coafor la 14 ani către 15, pentru banchet. am plâns de durere. Aici mică cam plânge non-stop.
2. Altă fetiţă e dusă de maicăsa la salon, unde e sprayată cu autbronzant.
3. Un băieţel (!) e dus de maicasă la salon, unde el alege culoarea verde pentru ojă. Înainte de concurs, mama îi conturează ochii cu dermatograf. Fratele mai mic nu e amator de aşa ceva, iar mama declară că atunci când vor fi mari, cel mare va fi vedata, cel mic bodyguardul.
Ceea ce e îngrijorător e ca în SUA aşa ceva e foarte popular şi natural. Şi cică aştia cam conduc lumea. Se oferă cineva să îi execute?

marți, 5 aprilie 2011

Mami

Cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unei femei este să devină mamă. Odată cu scandalul cu querida, pe lângă porcăriile pe care le face şi spune constant, am citit şi un articol despre vedete cu avorturi la activ. Cam asta e România în care trăim, în parte din cauza politicii demografice a lu ceaşcă, în parte din cauza prostiei de a nu depăşi, ca în multe alte domenii, 21 de ani de la Revoluţie. Am citit că foarte multe "dive", cum ar fi şi Oana Roman, au făcut avorturi. Cât de imbecilă trebuie să fii sa faci aşa ceva, când există prezervative, anticoncepţionale şi metode hormonale de toate felurile, plus metode de barieră? Cel mai mult mă şochează cum vin şi declară liniştit, şi ea si querida că au făcut avorturi. Până la urmă e o crimă, măcar ar trebui să aibă bunul-simţ să ascundă aşa ceva.

Şi mai interesant e cum se miră ele că două nu mai pot rămâna gravide, în condiţiile în care destul de multă lume ştie un avort la prima sarcină este de cele mai multe ori sinonim cu infertilitatea viitoare, în sensul că sarcinile nu vor putea fi păstrate. Cam ce poţi transmite adolescentelor din ziua de azi? Fetelor, nu vă protejaţi, că se rezolvă la medic. Nimeni nu vorbeşte despre riscurile, foarte numeroase ale avorturi, remuşcările ce pot apărea după. Nu sunt de acord că avem dreptul să avortăm, atât timp cât ne sunt puse la dispoziţie atât de multe metode anticoncepţionale. E o crimă ce nu poate fi justifictă în condiţiile în care avem atâtea alternative. Sigur, exceptând cazuri de violuri şi incest, unde chiar nu mi se pare indicat să păstrezi o sarcină.

E absolut greţos cum querida îşi etala aşa-zisa sarcină la TV. Nu mă preocupă prea mult dacă e adevărat sau minciună, dar ce femeie gravidă merge în cluburi, nu mănâncă şi faec scandalrui? Sau ce mamă e aia care se duce la Bamboo când are copil de câteva luni, recte monicaca columbeanu, care era mai preocupată de şoferul-papagal Ricky decât de propriul copil? Înţeleg, facem carieră, foarte bine. E chiar indicat să faci copii prea devreme, ca după aia să stai să depinzi de bărbat. La fel de adevărat e că poţi să aştepţi să faci un copil până îţi rezolzi problemele legate de studii, loc de muncă, venituri, relaţii. Mesajele transmise sunt că putem să avortăm ca nişte vaci nesimţite, că putem să ne plasăm copii la bone şi la bunici, iar noi să mergem să bem la Bamboo. Mi se pare corect.

luni, 14 martie 2011

21 de ani de la Revolutie 2 episoade concludente

Astăzi s-au decernat ultimele premii ale Societăţii Timişoara. Ediţia a 21-a a premiilor a coincis, în mod nefericit, cu suspendarea apariţiilor Ziarului Timişoara. De asemenea, anul acesta nu a mai fost acordat premiul Secerea si Ciocanul, pe care membrii Societăţii îl acordau continuatorilor regimului mort, mai mult în teorie, în 1989. Ca să vă faceţi o idee, anul trecut l-a primit Dinu Patriciu. Ieri, un fost angajat la primărie a vrut să dea foc Catedralei. Conform mărturiei autorului, din cauza oamenilor împuşcaţi la Revoluţie pe treptele Catedralei şi a faptului că toţi cei care s-au sacrificat în decembrie '89 au murit în esenţă degeaba, dată fiind situaţia ţării.

Bineînţeles, nu încurajez gesturi de genul acesta, dar, în esenţă, avea dreptate. Preoţii care au închis porţile în faţa oamenilor disperaţi nu au fost niciodată arătaţi cu degetul de societate. Care putea să fie justificare unui gest atât de idiot? Nu cred că trupele intrau să împuşte oamenii în biserică, mai ales că porţile se puteau închide şi după ce oamenii intrau. Date fiind legăturile multiple ale preoţimii cu securitate, plus adolesenceţele petrecute prin preajma legionarilor de către mulţi capi ai bisericii, nu cred că gestul a fost întâmplător şi nici nu poate fi motivat prin frică. Poate sunt influenţată de părerea mea extrem de proastă despre preoţi, şi aici mă refer la corupţia mare la nivel de instituţie, nu la faptul că preoţii de la ţară sunt alcoolici şi afemeiaţi.

Sigur că omul are ceva probleme la mansardă, sau a vrut să atragă atenţia asupra lui. Trăim într-o ţară isterică, aşa că astfel de manifestări nu mai miră pe nimeni. În esenţă, Revoluţia a fost din multe puncte de vedere degeaba. Din punct de vedere economic, ţara asta nu are o economie capitalistă reală. Cei din conducere şi marii bogăşi sunt tot foştii securişti. La 21 de ani după Revoluţie, în România nu ne place adevărul. Nu avem curaj, nu avem opinii, preferăm de multe ori să tăcem pentru a nu ne cauza probleme cu sistemul decât să ne susţinem punctul de vedere. Suntem nişte căcăcioşi, care ascendem în viaţă pe baza pilelor şi nu pe baza meritelor şi a unei competiţii reale. Ne place să ne "aranjăm" existenţa, nu ştim să luptăm pentru o slujbă şi nici nu avem încredere că putem să o facem. Facem facultăţi ca să fie, pentru ca apoi să ne rupem spatele făcând munca de jos în alte ţări. Sigur, libertatea de exprimare este un câştig imens, dar în rest, societatea nu s-a schimbat în esenţă.

Sigur, la noi nu a fost o revoluţie în adevăratul sens al cuvântului. Sigur că dacă nu era toată agitaţia cu Tokes (iar eu nu cred că a e o întâmplare ce urlă despre Ţinutul Secuiesc în Parlamentul European-tot atentat la integraitatea ţării), nu eram proştii Europei care au murit pentru ca la putere să ajungă un fost securist. Regimul oricum ar fi picat, doar că la noi a trebuit să iasă urât. Cine a vrut asta? Suntem foarte departe de adevăr la 21 de ani, ceea ce e grav. Mai grav e că nu ştiu câţi mai sunt interesaţi de toate aspectele astea.

Ziarul Timişoara a fost cel mai bine vândut cotidian după Revoluţie. Un simbol al luptei pentru libertate şi o democraţie reală. Aici au scris generaţii de jurnalişti timişoreni, mulţi profesori de-ai mei. Cu timpul, ziarul a fost cumpărat de oameni care nu au ştiut să fie buni manageri, asta ca să fiu drăguţă. Mă aşteptam ca ziarul să moară destul de curând, mai ales în contextul crizei şi al competiţiei acerbe din onlineul timişorean, care a luat de mult faţa printului. Florian Mihalcea a declarat la decernarea premiilor că nu mai e cazul ca aceste premii să mai fie decernate la 21 de ani după Revoluţie. Cred că a spus-o doar frumos. Şi-a dat seama că Societatea Timişoara luptă cu morile de vânt.

Problema nu e ca s-a închis un ziar şi că nu se mai dau nişte premii. Problema e că nu se vede că au trecut 21 de ani de la Revoluţie. Tineretul se gândeşte cum să parvină, să copieze la examene, şi apoi, văzând că banii nu vin gârlă la început, ceea ce orice tânăr dintr-o ţară civilizată ştie, fuge prin Italia sau Spania, îşi rupe spatele, vine apoi cu banii în ţară şi are comportament de ciocoi. anii de la Revoluţie trec, dar cu România cum rămâne?

sâmbătă, 5 martie 2011

Femeile din România

Am mai spus că româncele nu ştiu să se îmbrace. În ultimul timp nu îmi place deloc ce văd în ţara asta. Ca să iau doar două cazuri concrete, fetele?! de la Next Top Model şi scandalul moni-iri.

No, mie îmi place să mă uit la emisiuni de modă şi urmăresc Next Top Model pentru că a văzut formatul francez, în vara lui 2005 când am fost la verişoara mea în vacanţă. Diferenţa este de la cer la pământ. Deşi franţuzoaicele nu sunt renumite ca femei frumoase, fetele de la emisiune puteau să dea clasă celor de la emisiunea românească. Nu am înţeles de ce Botezatu a ales între finaliste două ţoape ca mădălina şi lucia. Mă irită personajele, mai ales bruneta din Giurgiu, care are un comportamnt de ultimă vânzătoare nespălată de gogoşari. Bine, e şi grasă, are un fund cât casa poporului şi pentru standarde normale, dar mai pentru modelling. Îmi permit să fiu nesimţită pentru că şi ea e la fel. Are şi un nas imens şi arată ca o centuristă. Chiar aşa importante sunt criteriile de audienţă la emisiunea asta ca să fie ţinută siliconata şi balena? Cât despre proprietara de cafenea, are nişte ifose care o fac să se creadă mai frumoasă decât Cleopatra. Ea o făcut istorie, tu ai nişte ţâţe puse. Cam asta e diferenţa. În fiecare emisiune s-au găsit să se ia de cineva, Sara, fata din Craiova, Adela, urmează Emma. E imposibil să ai atâtea antipatii, înţeleg să ai o persoană pe care nu o placi, dar patru într-un interval aşa scurt de timp arată că ai o problemă. În locul Adelei o desenam şi eu pe balenă cu curu ei imens, dacă tot e vorba de proporţii. Şi când mahalagioaicele bârfesc pe toată lumea, ca să vezi de cine să ia Botezatu? De Roxana. Ok, o avut nişte replici mai tăioase, da pe alea două nu le vede? Am văzut că urmează o bătaie. Eu am cel mai profund dispreţ pentru femeile care se bat între ele. Nu am nicio problemă în a da un picior în fund unui tip care mă enervează, dar mi se pare degradant să mă păruiesc cu o femeie.

Printre altele, nu îmi place nici cum gândesc concurentele mai mari. Nu poţi pretinde fetelor de 16 să fie la fel de mature ca cele de 25. Diferenţa e foarte mare între cele două vârste şi cred că cele trei de 25, dacă ar avea mai multă minte, nu şi-ar pune capul cu nişte adolescente. În România femeiele se urăsc foarte tare, se bat, se ţigănesc, se bârfesc. Văd că comportamentul asta, reprobabil acum vreo 30-40 de ani câştigă tot mai mult teren. Nu îşi dă nimeni seamă că se duce dracu feminitatea? O femeie e subtilă, obţine ce vrea prin lacrimi, teatru, tertipuri şi manipulare. Inclusiv când e vorba de bărbaţi, mai ales atunci. Acum văd că e la modă să te baţi dacă altele arată mai bine ca tine, sau dacă cumva adversara e o potenţială piedică în calea vreunui scop al tău. Dacă Botezatu chiar e aşa inteligent şi stilat precum pretinde, ar trebui să le trimită acasă pe cele două mahalagioaice, mai ales că nu au nici măsuri, nici faţă de manechine.

Acum, scandalu asta iri-moni. Pot să spun că am fost foarte dezamăgită de mama, care spune ca moni s-a sacrificat pentru iri. Mama, ca multe femei din România are o gândire penibilă, care spune că e ok să te măriţi cu un boşorog. Nu e ok, eşti o rapandulă dacă faci asta, nu văd nicio diferenţă între a presta servicii sexuale contra cost şi a te mărita din interes. Mai ales că se ştie deja că moni era prostituata interlopilor din Bacău de la 15 ani. Aşa că ce poţi să ceri. Apoi, multe zic că o ok să vrei sa mergi în State şi să îţi plasezi pruncu la mă-ta. Nu, nu e ok. Ai făcut un copil, îl creşti. S-a terminat cu cluburile stai noaptea când copilu are colici cu el, îl alăptezi la sân, ar trebui să ai cu totul alte preocupări. Nimeni nu spune că nu e normal să faci un copil la 18 ani în acest secol. Mi s-ar părea normal ca şi la televiziuni să se insiste mai mult pe chestia asta, fetele să fie îndemnate să aibă o carieră şi studii şi după aceea o familie. Pentru că da, o căsătorie prea timpurie poate însemna ratarea unei femei. Ajungi să lucrezi în comerţ pentru că nu mai faci faţă facultăţii, lucrului şi grijilor casnice. Un copil se face când ţi-au trecut nebuniile tinereţii. Sigur, nu zic că nu mi ai voie să ai viaţă socială, doar că nu mi se pare normal ca o mamă să atârne noaptea prin cluburi în fiecare săptămână. Măritaţi-vă când e gata facultatea, aveţi un serviciu stabil şi faceţi faţă gătitului şi curăţeniei într-un cămin al vostru.

Deci, să recapitulăm. Vulgaritate, bătăi, prostituţie oficializată de un act la starea civilă, mame denaturate care îşi plasează copii la bone şi bunici. Cam asta pare a fi foarte ok în ţara asta, mai ales dacă vezi câte apărătoare au şteoarfele. Nu închei postarea cu ruşinea de a fi româncă. Din contră, într-o ţară cu atâtea ţoape, poate fi mult mai uşor să reuşeşti.

joi, 27 ianuarie 2011

M-am săturat

În ultimul timp am vorbit destul de peiorativ şi critic despre bărbaţi, poate de multe ori neîntemeiat,bazat pe generalizări şi idei preconcepute universal generalizate de alţii. DAR nu pot să nu mă enervez atunci când oamenii au un comportament de lagabii pur sânge cu mine.

De când am intrat în presă, adică de câteva luni, mă lovesc de chestia asta şi da, pot să spun că îmi reîntăresc zilnic părerea că barbaţii sunt, în mare majoritate, nişte gunoaie. Mai întâi scriam la un site unde un fotograf s-a gândit să îmi zică pisi, acum scriu la un site unde un pretins programator are impresia că eu am timp să discut cu el, deşi îi spun constant că am treabă şi nu am de discutat cu el nimic, cu excepţia îmbunătăţirii site-ului. Eu chiar nu înţeleg, dacă cineva îţi zice că nu vrea să vorbească cu tine, ce dracu mai vrei? Eşti enervant, nu prietene, n-ai absolut nicio şansă să mă cunoşti şi cu atât mai mult să ajungem la relaţii orizontale. Deci, te-aş ruga, marş.

Toată lumea comentează că fetele reporter nu vor altceva decât să se cupleze cu fotbalişti. Nu am intenţia asta, pentru că mie nu îmi plac oamenii care nu ştie să vorbşte+lege două cuvinte. Dar până la urmă, având în vedere manierele care lipsesc cu desăvârşire la bărbaţii acestui secol, până la urmă cred că e mult mai productiv să cauţi un bărbat cu bani, care arată şi bine şi poate e şi bun la pat. Pentru că alte calităţi, foarte rar mai găseşti la bărbaţi. Asta e adevărul, nesimţire, texte de agăţat de doi lei, frustrare şi grosolănie. Orice femeie care arată bine e redusă la un obiect sexual. Orice femeie care arată bine şi te refuză e proastă sau curvă. Orice femeie care arata bine, şi, dintr-o eroare statistică, ajunge să se îndrăgostească de tine, va fi aruncată ca o cârpă mai târziu. Deşi în prealabil te-ai întins pe jos pentru ea şi i-ai pupat picioarele, doar, doar, se hotărăşte să îţi acorde o şansă. Şi cu cât un bărbat norocos de genul acesta va dori mai mult femeia respectivă, cu atât mai mult îi va distruge viaţa, pe care ea era pregătită să şi-o trăiască doar penteu el.

În contextul acesta, îmi pare foarte rău că mi-am pierdut 22 de ani din viaţă crezând în utopii in genul iubirii şi al aşa-zişilor gentlemeni. Dacă eram inteligentă, găseam până la vârsta asta un băiat bogat, cu care să mă căsătoresc şi să duc o viaţă fără griji. Dar cum nu am fost deşteaptă, stau şi scriu în continuare, sperând aiurea la o carieră pentru care oricum pe viitor voi fi catalogată drept o sticată-vânătoare de fotbalişti.

miercuri, 26 ianuarie 2011

Principiii sanctissime ale modei româneşti. Nu. Nu. Nu.

Întotdeauna am avut o părere proastă despre stilul româncelor, luat la nivel naţional. Pe scurt, suntem nişte ţoape. Niciun simţ al decenţei, niciun simţ al tendinţelor, niciun simţ al ceea ce te avantajează şi ce nu. Prin urmare, să o luăm şcolăreşte.
1. Colanţii ca ţinută universală. Da, s-au purtat. Nu, nu avantajează pe oricine. The horror, aia lucioşi din latex de prostituate. A devenit deja o ţinută extrem de banală şi plictisitoare să iei nişte colanţi, un pulover peste nivelul fundului şi nişte cizme/botine. Foarte frumos, numai că dacă eşti grasă şi scundă o să arăţi ca dracu. Nişte pantaloni normali şi o bluză la nivelul obişnuit până să apară nebunia asta te fac să araţi mult mai bine.
2. Movul ca mod de viaţă. Da, s-a purtat mulţi ani la rând la nivel internaţional. Numai că să apari foarte des în mov din cap până în picioare dovedeşte că o mare lipsă de creativitate. Te-ai gândit tu că asta e culoarea la modă, ţi-ai luat nişte câteva haine, pantofi, genţi şi curele în această nuanţă şi crezi că aşa vei fi mereu în tendinţe. Nu. Devii doar plictisitoare. Nu m-am luat aici de roz pentru că asta e imbrăţişat foarte mai mult de tinerele, pe când cu movul, dau chix şi femei care ar trebui să ştie să se îmbrace.
3. Bijuterii masive din aur purtate la trening!!!! Aici avem cerceii covrig în frunte listei. Fiind o ţară de oameni fără gust şi viziuni largi, percepem că adevăratele bijuterii sunt doar cele din aur. Şi uite aşa vedem fete frumoase cu lanţuri cât roata carului în jurul unor gâturi frumoase. Eu una îmi cumpăr şi argint, şi gablonţuri şi consider că arăt mult mai stilată decât o fată cu câteva piese de rezistenţă din aur purtate la orice (pun pariu că nu le dă jos nici când face baie). Bijuteriile se asortează cu ţinuta. Capiş? Veste şocantă: absolut nimic, dar nimic, nu merge combinat cu absolut orice. Ţi-am frânt inima, ştiu. Deschide o revistă de modă.
4. Părul decolorat. Mai ales combinat cu faţa portocalie. Adorabil. În primul rând, culoarea de alb o vom avea cu toatele. Tot ce trebuie e răbdare până la 70 de ani aproximativ. Cum cică, de milenii, femeile fug de bătrâneţe, nu ar trebui să grăbim acest proces distrugând orice strop de culoare din păr. Mai ales că dacă eşti palidă arăţi ca un cadavru, dacă eşti bronzată arăţi ca negativul unei fotografii. Ai şi mari şanse să cheleşti. Şi aici o altă veste şocantă. Arăţi cam un pic a curvă. Nu am nimic cu blondele, sunt chiar eu un pic blondă. E ok, până dai vopseaua pe blanche. În aceeaşi categorie băgăm blondul verde. Nu.
5. Brunetul privit ca salvare generală. Ei bine, da, sunt de părere că brunetul nu se potriveşte oricui. Mai mult, coafeza mea mi-a spus că brunetul distruge destul de tare părul. Dar ce îmi deranjează mie ochii este faptul că brunetul cere un ten impecabil, fără cearcăne, coşuri, semne de îmbătrânire. Multe fete nu înţeleg şi se îmbătrânesc iar singure.
6. Şuviţele. Nu că sunt urâte, dar cele de contrast nu se mai poartă de vreo zece ani. Get over it!
7. Părul extra-ultra-întins, cu tapare puternică la rădăcini. Nimic nu e mai seducător ca o fată cu un păr frumos, în bătăia vântului. Păi unde dracului să se mai mişte părul, fie şi tornadă, când toate se întins şi tapează şi bagă la fixativ de parcă a venit sfârşitul lumii? Părul nu trebuie să arate ca o tablă şi nici ca zidurile de la Fort Knoxville. Ştiu că voi credeţi că aşa e perfect, dar nu, nu e. Lasă-l să mai respire.
8. Conturul în exces la ochi. Cred că româncele vor să devină ratoni. Ştiu ele ceva cu smokey eyes, dar nu ştiu bine. În primul rând, acest machiaj se face cu fard de pleoape, nu un dermatograf consumat pe săptămână. Cere estompare, îndemânare, etc. De ce să te chinui când poţi să te transformi în zebră la ochi. Mai ales că văd la fete de 15 ani contur mai gros decât buzele. Scârbos.
9 Sprâncenele tatuate. Îmi pare rău pentru saloanele care oferă acest gen de serviciu, până acum nu am văzut pe nicio femei tatuată care să arate bine.
10. Blugii mulaţi, însoţiţi de geci cu buric gol la şunci. Deci da. Mai ales la fete de liceu, o vârstă când poţi slăbi relativ uşor, mai ales că, teoretic, faci sport la şcoală. Sau mă-ta ar trebui să îţi mai zică în ce îţi stă bine şi în ce nu.
11.Look-ul de doi lei la nunţi, botezuri, banchete. Rochiile alea din saten în culorile cele mai ţipătoare posibile îmi provoacă pur şi simplu fiori. Mai ales asortaţi la nişte sărmăluţe simpatice şi un chip de 14 ani, numai bun de atras pedofili.

Promit că voi mai reveni cu ulterioare observatii. Dacă citeşti, mă cunoşti şi te simţi jignită, te rog nu te supăra. Ia-mi sfaturile în serios, am fost mereu o persoană cu un puternic simţ critic estetic, pe care mi-l manifest cel mai puternic asupra propriei persoane.

marți, 11 ianuarie 2011

Capra vecinului sau prostia de pe Facebook

Vorba unui coleg de conferinţe, toată lumea dă like când cineva îşi pune pe Facebook că e într-o relaţie sau că se desparte. Şi din ce în ce mai multă lume face asta. Şi face asta fără să ştie neapărat cât de minunat e partenerul/partenera nouă din viaţa celui care nu mai e single, pentru simplul fapt că nu îl cunoaşte sau nu are nicio dovadă certă că persoana care a venit să alunge singurătatea prietenului există. Deci se alunecă într-un mare penibil.

Să explicăm ambele fenomene. În primul caz, vrem să părem the good guys, care se bucură de fericirea prietenilor. Caz tipic de ipocrizie. În spatele acestei aşa-zise bunăvoinţe găsim mentalitatea de looseri a acestui popor. Menţionez că nu am remarcat mentalitatea această foarte preponderent în Timişoara, cât în alte regiuni ale ţării, în special Moldova. Acolo toată lumea se miră de ce nu ai prieten. Dar chestia e valabilă şi pentru multă lume de aici. Că viaţa fără o relaţie e ca salata orientală fără cartofi. Părerea mea e că femeile au de pierdut de pe urma sindromului de viaţă petrecută în permanenţă în relaţii cică serioase. Pe lângă faptul că nu e tocmai ok să îţi începi viaţa sexuală prea devreme, şi statisticile despre cancerul de col uterin o dovedesc, fetele nu învaţă să fie puternice, să ia decizii singure. Când ai o problemă, plângi pe umărul lui iubi. Sigur că e mai simplu, doar că ar fi bine pentru dezvoltarea ta personală să ai perioade în viaţă în care să strângi din dinţi şi să înveţi să faci faţă singură problemelor. În plus, aşa se acceptă orice relaţie de dragul relaţiei, şi te poţi trezi că ai pierdut timp cu o persoană care nu te atrage şi faţă de care nu ai sentimente reale, timp în care poate ai fi cunoscut iubirea vieţii tale. Aşa că nu cred că e cazul de atâta ipocrizie, ca şi cum orice relaţie se va termina într-o căsărie sfârşită cu plimbări de mână în pac si la 80 de ani. Guess not, nu va fi deloc aşa.

Aici vine partea mai savuroasă. Mulţi dau like şi când cineva devine singur. Sigur că este ok dacă persoană era într-o relaţie de doi bani, aşa cum cunosc şi eu destule. Adică, eşti cu cineva doar de dragul de a avea mereu un partener de sex la dispozitie, un umăr de plâns, o persoană pentru afişări, etc. Dar în mod real nu există nicio tandreţe, "tâmpito" este un apelativ la fel de frecvent ca "bună ziua", relaţia a devenit de mult plictisitoare, etc. Numai că nu ştiu dacă toată lumea se încântă neapărat din motivele acestea, foarte serioase, şi pe care iar noi, ca popor cu demnitate şi respect pentru propria persoană 0, nu le percepem. Pur şi simplu, e sindromul capra-vecinului. Sau, vai fată, ce bine că aia e singură şi eu mi-am găsit prostul care să mă ia de nevastă, ergo sunt superioară.

Ideea e că ne raportăm la oameni din perspectiva relaţiei, şi nu din perspectiva valorii individuale. Sincer, nu am de gând să îmi pierd ore din viaţă cu un om care mă plictiseşte. Nu, nu e foarte benefic pentru tine să îi dai a 15a şansă, poate îl cunoşti mai bine. Doamne-doamne ne-a dat un creier cu care ne dăm seama cu uşurinţă dacă cineva ne este pe plac sau nu. Doar că disperare şi prostia românilor ne fac să ne comportăm altfel. Sau foamea de bani a femeilor, depinde de problemă. Timpul o mult prea preţios că să te combini cu cineva şi din disperare a uita ex-ul, dar asta e deja altă poveste. Acum, terminăm postarea ca să dăm link pe Facebook şi lumea să se comporte mai firesc. De exemplu, mai multe like-uri la angajări, care sunt nişte realizări în care se vede mult mai bine meritul cuiva decât în faptul că şi-a găsit perechea până la următorul like de single.