Ce înseamnă să fii femeie în România?

Zilele astea am tot căutat ştiri mondene să mai urc pe site. din nefericire pentru mine, am găsit numai dezbateri despre eleve de la Jean-Monnet. Şi, din nou, am ajuns la concluzia că suntem un popor de maimuţe.

Văd că mulţi români spun că foarte bine a făcut profesorul. Ok, nu contest că 70% din fetele care sunt acum la liceu sunt nişte piţipoance proaste. Dar asta nu înseamnă că un profesor are voie sa întreţină relaţii sexuale cu o elevă. Ah, şi pentru maimuţele care mă fac să cred că în multe regiuni părinţii chiar îşi violează copiii, dacă o fată e de acord să întreţină relaţii sexuale normale cu cineva, şi ala o forţează să facă şi anal, tot viol se cheamă. asta pentru că noi suntem obişnuiţi să spunem că femeile sunt de vină.

Adevărat, atâta timp cât multe îşi încep viaţa sexuală la 14 ani, tendinţa de a o lua razna e foarte mare. Dar doar pentru că toate sunt piţpipaonce înseamnă că trebuie să ajungem la o orgie generalizată? La fel de bine disculpăm mâine un tată care îşi violează fata, pentru că respectiva avea fustă scurtă. Nu este normal ca un bărbat să nu îşi poată ţine organul genital în pantaloni. Şi da, şi dacă eu sunt în slip tanga la plajă, tu tot nu ai voie să mă violezi. Conform legislţaiei din statele civilizate spre care cică tindem.

Bărbaţii din România ar trebui să îşi amintească despre beneficiile masturbării. În primul rând, no jail. În al doilea, îţi dă posibilitatea reală de a reuşi să te concentrezi pe bune la alte aspecte ale vieţii. Gen loc de muncă, studii, hobbyuri. Iar femeile, să ţină minte alt aspect. Daor pentru că sexul este oricum o opţiune tristă pentru majoritatea româncelor, având în vedere pe câte le aud că stau într-o relaţie cu un om care nu le satisface, nu înseamnă că toate trebuie să ne complcem să fim doar nişte orificii. Pentru că, guess what, problema nu se mai pune de multe secole încoace aşa. Cel puţin nu în Europa.

Sinuciderea

Nu am înţeles de unde şi până unde sinuciderea a ajuns să fie considerată o greşeală. Revin aici la ideea mea că din punct de vedere cultural, Europa e înapoiată tocmai prin prisma religiei creştine care şi-a impus o dogmă stupidă că nu avem dreptul să ne luăm viaţa. În alte culturi, cum este cea japoneză, sinuciderea este un act de onoare.

Din punctul meu de vedere, e perfect normal să îţi doreşti să îţi iei viaţa. Aşa cum noi putem decide cum trăim, la fel de bine putem decide când nu mai vrem să o facem. De ce să fie moralmente tolerabil ca o fată care suferă o decepţie în dragoste să se retragă la o mănăstire, iar o sinucidere din dragoste nu este? De ce e preferabil ca o persoană care nu mai poate să aibă un trai decent să ajungă la nebuni, decât să se sinucidă? Şi apoi, pentru că trăim vremuri ipocrite, de ce e tolerabil ca Gelu Ruscanu sau Apostol Bologa să îşi ia viaţa în cărţi pentru motive nobile, dar oamenii care o fac sunt judecaţi cu asprime?

Sigur, poate fi privită ca şi un act de laşitate. Din punctul meu de vedere însă, nu e deloc aşa. Nu e uşor să iei o asemenea decizie. Sigur, nu mă refer aici la şantajele emoţionale mizerabile de gen, mă părăseşti, mă sinucid. Nu, mă refer la aceia care nu spun nimănui ceea ce vor să facă şi o duc la capăt. Dacă tu ajungi la concluzia că viaţa ta nu mai poate fi fericită, că nu mai găseşti motivaţia de a o lua de la capăt şi vrei sa pui punct, de ce atâta fâs cu sinuciderea? Dacă nu mai ai pentru ce să lupţi şi nu te mulţumeşti cu simpla supravieţuire, mi se pare perfect normal să te sinucizi.

Sigur, ceilalţi încearcă să te oprească. De ce? De cele mai multe ori din motive egoiste, incluzând aici şi iubirea. Pentru că le e teamă că îi vor urmări remuşcările, cel mai des. Oamenii nu sunt capabili să îşi asume o vină, nu sunt capabili să înţeleagă că fac rău celuilalt, nu sunt capabili să asculte când cineva vrea să le spună cât de mult îi doare ceea ce fac. Şi atunci, dacă nu eşti capabil să asculţi dar eşti capabil să judeci, fii şi capabil să trăieşti cu vina. Din punctul meu de vedere, sinuciderea e o alternativă complet viabilă la viaţa. Mai ales că niciodată nu se sincuid oamenii mici, ci aceia cu aspiraţii înalte.

Viaţa mea, citat din Gigi Becali

"Dacă nu ai noroc în viaţă, tată, eşti nimic" Gigi Becali.

Cum altfel aş putea să consider că e viaţa dacă niciodată, nimic din ceea ce mi-am dorit cu adevărat nu am obţinut uşor, decât după multe lacrimi, sacrificii sau amânări. Asta dacă am obţinut. De la căţelul din clasa întâi, care după două săptămâni a fost dus la taicămiu la unitate, la role, la diverse haine, până la carnetul de şofer. Asta doar până la vârsta majoratului. Ca să nu spunem ca adun cu ţărăita maximă bani pentru ceva în momentul asta, astfel încât lucrul respectiv e ca un miraj Fata Morgana care se tot îndepărtează pe zi ce trece.

Până la chestii mai serioase, ca perspective reale de a putea face ce îmi place, până la dragoste. Ajungi să lucrezi într-un domeniu, într-o ţară, în care totul se prăbuşeşte, ajungi să scrii despre o echipă care retrogradează pentru că aşa au vrut alţii. Nu mă consider o ratată. În fapt, am o părere bună despre mine în continuare, indiferent de ce vor spune alţii care dau cu sapa sau care îşi pun extensii de 3 lei. Problema e că propriile excremente nu au figurat pe meniul meu de bază în copilărie, chiar mai mult, ci sunt urmărită de ghinion.

Fără a vrea să spun că sunt o eroină de tragedie greacă, mă gândesc, sigur, că există acea vorbă că norocul şi ghinionul ni-l facem singuri. Fals, sau, mai corect, nu întotdeauna adevărat. Poţi să fii tu cel mai bun, să te străduieşti cât vrei, într-o zi poate veni potopul care îţi ia fericirea.

După introducerea plictisitoare, dar necesară, vin la subiect. Dezastru sentimental. Today. Same person. De data asta, not his fault. Am trecut de vârsta la care mai cred că dragostea e ceva absolut. Că doi foşti iubiţi nu pot fi prieteni, că iertarea nu vine decât arareori. Am vrut să am o relaţie de amiciţie cu el, deşi eu mai aveam sentimente. Nu ar fi contat, mă bucuram că puteam relua legătura. Am dat o cerere de prietenie pe Facebook, fără să mă aştept la multe.

A doua zi a sunat telefonul. Avusesem inteligenţa de a cere cu o seara înainte unei prietene comune numărul, pentru a preîntâmpina un infart. Bună mişcare de altfel. Premeditarea te poate scoate de multe ori din rahat, recomand cu căldură. El apăsa pe pedala de acceleraţie. Mă invita la el. Eu, fâstâcită. Nu voiam ca lucrurile să ia turnura asta, cel puţin nu în următoarele n luni de zile. Aş fi vrut ca dacă ar mai fi fost posibil ceva, să vină cu timpul.

A fost el de altă părere. Poate în mod normal, nu toate persoanele au nevoie de atâta timp ca mine pentru a face schimbări radicale. Totuşi, erau câteva sincope. Teama de a nu fi rănită plus noua tendinţă în personalitatea mea de a renunţa la 99% din lucruri m-a determinat să mă supăr de două ori urât, în dorinţa ca el să se supere pe mine. Voiam să o lase mai încet. Nu s-a întâmplat. A dovedit că doi ani au însemnat ceva maturizare pentru el, iar poate pentru mine o mică involuţie, în sensul că mi-am cam pierdut curajul a în a face aproape orice.

Până la urmă, I haven't lost my touch în totalitate. Am reuşit a treia oară, big style. My Style. A venit la mine în vizită. Persoane din anturajul lui au arătat, să zicem, o atitudine de mega-dispreţ la adresa mea, inclusiv un verişor care credeam că măcar mă poate respecta, dacă nu place. Deşi eu am intervenit pentru el când avea nevoie, dar nu am pretenţia ca recunoştinţa să mai existe în anul 2011. Pur şi simplu, orice mică insinuare că nu aş fi suficient de bună pentru el este out of question pentru mine. De fapt, nu înţeleg de ce trebuie să se pună problema aşa. Adică, şeful de companie nu poate veni cu RATT-ul, iar servitorii nu pot avea Mercedes? Aşa să fie şi în culplărai, pentru că aşa ceva nu poate avea nicio legătură cu sentimentele.

În relaţia noastră au fost şi alte persoane împotriva, demult. De fapt, a fost mereu aşa. Până la un anumit punct nu e o problemă. Ei bine, acum pentru mine a fost. Nu mai pot lupta, am obosit. Ce mi-aş putea imagina şi ca best case scenario, un viitor în care mereu cei din jurul lui să se uite urât la mine? Nu am suportat. Nu vroiam să i se spună că eu sunt prea puţin.

Aşa că, l-am supărat în felul în care ştiam că îl pot atinge. Oricum, el nu ştie prea multe lucruri despre cum e firea mea în realitate, deşi crede contrariul. Ceea ce poate fi de multe ori un avantaj. Ok, femeile au talent să se comporte ciudat. Am fost o actriţă bună, am construit un scenariu pe care în viitor mă gândesc să îl vând PRO TV-ului, poate câştig şi eu un ban. Mi-a reuşit. M-am purtat ca un căcat de la simplă ceartă. De la o tigaie. L-am făcut să plece fără să vrea să se mai întoarcă. M-a sunat din autocar să îmi şterg numărul lui.

So, am I happy now? Nu. Este o situaţie din care eu nu aveam cum să fiu fericită. Nu puteam să merg eu la el în vizită, dacă ceilalţi mă priveau cu ură. Pur şi simplu nu puteam. Dacă în trecut puteam să îi spun eu că e Un actor grăbit sau că Tu n-ai avut curaj, acum mi le pot dedica mie cu felicitări. Mi-a fost teamă să lupt. Am preferat să spun if I should stay, I would only be on your way. Dureros de comod, aşa-i?

Ştiu că spovedaniile online pot părea patetice. dar simt nevoia să scriu, să explic asta, să pot plânge ascultând muzică. I set fire to the rain. Iar gura lumii has won this time. Foarte trist. Şi acum, ca să mă contrazic cu graţie, aş vrea să îi spun că îl iubesc. Că nimic nu s-a schimbat. Dar nu mai pot, căci nu mă va asculta. E dureros că nu îşi va da seama niciodată probabil.

Nu ştiu ce se va alege de mine. Aş vrea să fiu din nou pe stadion, iar Poli să intra iar pe Nessun dorma, în Liga I, cu Zicu şi compania. Aş vrea ca viaţa să îmi fie redată măcar într-o oarecare măsură de cei care mi-au luat, încet, încet, motivele de a zâmbi. Sigur, o să mai merg la mall. O să mai îmi pun unghii, o să mai imi pun masca mea perfectă tocmai în zilele în care sunt cel mai tristă. O să merg la master, şi, doamne-ajută, într-un an în sfârşit termin cu şcoala. Încet, încet o să învăţ să gătesc, O să continui în presă, cel puţin deocamdată. O să mă mai înec de râs la masa presei şi la conferinţe. O să mă pot uita liniştită la Next Top Model, fără să mă sune el la telefon. Dar...Fireşte, nu va mai fi la fel.

Aveam o vorbă, în viaţa personală nu poţi ţine cu Steaua şi scrie despre Poli. Ei bine, se pare că acum, la 23 de ani, 2 luni şi 14 zile, va trebui să mă obişnuiesc cu gândul aceasta, şi să învăţ lecţia grea a compromisului. A compromisului cu inima. Aş vrea să văd ochii Maitreyei.

Muie

Ok, deci acum o sa injur. Presa din Timisoara si domeniile adiacente au in component un mare procent de labagii pe care ii fute grija despre ce imi place si ce nu imi place mie. Vreau sa ma descarc pe aceasta cale si sa sa le recomand sa se uite la propria lor pula belita inainte de a se baga in viata altor persoane, indiferent din ce motive. Multumesc, la revedere.

Noua Drepta trebuie sa uite de Timisoara

A fost ieri mitingul neo-nazistilor, pardon, neo-legionarilor, pardon, noii drepte. Am o problema ultra-personală cu aceste manifestări, în speţă cu faptul că se desfăşoară la Timişoara, oraşul meu. Micuţii dreptaci au afişat bannere despre deportări, iar, printre altele, mesajul "Timisoara trebuie sa uite de toleranţă".

Ca sa clarificam originile mele, sunt in mare parte o venitur[. 50% Moldova, 25%Regat, 12,5% unguroaica, 12,5% nemţoaica. Timp de secole, aici au convieţuit multe populaţii, fara probleme, nu ca ]n Ardeal. Nu văd rostul acestui mesaj. Ok, nu îmi plac ţiganii nici mie. De exemplu, eu dacă aş conduce ţara, i-aş băga la răcoare pentru căsătoriile cu minori. Vai, dar e tradiţia lor. Tradiţia lor, ţara mea, ghinion. Respecţi legea sau pleci. Ies cu cuţitul? Poliţistul trage cu arma, a murit cuţitarul, ghinion. Problem e legată de lege, e legată de corupţii care a vândut casele frumoase din Timişoara ţiganilor pentru spăgi. Căci, da, avem aceste informaţii surprinzătoare pentru puştii manifestanţi, ţiganii nu au luat acele case singuri. Şi ar trebui să se termine cu locurile speciale din universităţi, şi aia e tot o formă de discriminare.

Apoi, nu văd de unde până unde să spună ei, adunătură de copii manipulaţ şi cu vagi şi confuze noţiuni de istorie, la ce valori să renunţăm. Din punctul meu de vedere, ei fac o foarte proastă reclamă oraşului. Le zic şi eu lor să uite de Timişoara. Hitler şi naziştii au căutat originile rasei ariane în Tibet timp de foarte mulţi ani. De ce nu se mută ND acolo? E mişto, aer curat, poţi să manifestezi împotriva opresiunii chineze, de altfel stat comunist, deci contextul e perfect. Poate ei chiar o să găsească rasa ariană. Andreea Maria a fost pe Kilimadjaro, ei pot să ajungă pe Himalaya, şi poate dacă strigă de la înălţime, o să fie mai bine auziţi decât de aici, de la câmpie. Cred că le-ar prinde bine o experienă dinasta limită, la fel cum era emisiunea cu copii de bani gată trimişi în deşert. Experienţele de genul asta te vindecă de ifose.

Serios vorbind, ar fi timpul să îşi dea seama şi copii aştia că sunt manipulaţi. Anul viitor vin alegerile locale, toţi vor să îl dea jos pe Ciuhandu, în mintea oamenilor el e asociat cu casele de ţigani, deci chiar mai trebuie să dau vreo explicaţie?

În mod iarăşi serios, s-a dovedit de-a lungul timpului că exterminarea nu e o soluţie. Ok, să zicem că noi chiar reuşim să îi exterminăm pe ţigani. Ce va urma? Indienii din MB? Apoi arabii? Apoi? Mereu se va găsi câte ceva de reproşat unui popor sau altul. Deportările sunt propuneri penibile. Ţiganii trebuie potoliţi cu legea în mână, nu cu idei fanteziste despre onoarea legionarilor, criminali sprijiniţi de Carol al II-lea, de altfel, penibil conducător în comparaţie cu Carol I şi Ferdinand. Asta sigur, pentru cine a mai trecut pe la şcoală şi ştie cine sunt persoanele înşiruite anterior.

Altfel, eu sunt o persoană flower-power. Şi orice mi-aţi zice, am observat la toate persoanele pe care le cunosc, toleranţa e strâns legată de inteligenţă. Citit în antonime, îmi menţin părerea. Şi la finalul zilei, să nu uităm că Hitler a avut un singur testicul şi era un brunet care vroia o planetă dominată de blonzi.

J-Lo cea nasoală

Pentru că ploua, m-am pus să mă uit la TV şi am dat pe A1. Era Botezatu invitat şi pe sistemul brevetat de Mihaela Rădulescu, sunt-în-Monaco-cel-de-2-metri-patrati-si-Albert-tocmai-a-tras-un-vant-la-nasul-meu s-a lăudat şi el că a stat cu J-Lo la masă. Bun, e designer, mă rog, mai mult fabricant de chiloţi, dar să zicem că se învârte în asemenea cercuri. Numai că chiloţarul a simţit nevoia să informeze România cât de nasoală e J-Lo. E mică, are picioare scurte şi fundul mare.

Bun, trebui să îl informăm că Jeniffer a fost votată de multe ori ca una dintre cele mai sexi vedete. Ştiu că e greu să înţeleagă conceptul de femei atractivă pentru un bărbat heterosexual, dar ar face bine să se străduiască. Jeniffer a fost de multe ori lăudată pentru picioare, este şi imaginea lamei Venus de la Gilette. Nu cred că e cazul să discutăm despre fund.

Problema mea e că pe lângă faptul că Bote e un mic păduche pe lângă J-Lo (nu sunt mega fană btw), adevarata bubă e ca la noi în ţară se promovează imaginea femeii de plastic. Bianca este perfectă, Bianca e cea mai râvnită, etc. Bianca este "decât" proastă, limbaj de mahalagioaică nespălată, nas în trompetă, cioc de raţă, sprâncene subţiri cum nu ar mai purta nici bunica-mea, forma a feţei de alien vs. predator (can't decide which), picioare disproporţionate de la atâatea cure de slăbire. Ea a fost cică iubita lui. Deci să înţelegem că ea e perfectă? Nu pot să nu am o problemă cu modelele astea, peste ani se vor simţi efectele. De fapt, deja se simt. Fete de liceu machiate ca Ronald McDonald, păr decolorat, extensii prost puse, unghii cu gel în culori stridente, cercei de cocalarese, cu mult "haur" în model covrig de la colţ, fond de ten portocaliu, ţinute de prostituate.

J-Lo la 40 de ani e cam nasoală. Plasticatele cred că nu vor mai apuca vârsta asta.

Dă din fund pentru tati

Pentru amatorii de filme horror, am veşti bune. Se difuzează şi ziua în amiaza mare pe Discover Travel & Living, sub denumirea de emisiune despre concursurile de frumuseţe pentru copii. Mă uit acum şi mă îngrozesc. Trei mame, toate EXTREM de grase pentru vârsta lor, tipic americancă îndopată cu fast-food, si total neîngrijite după orice standarde, îşi duc copii sub 3 ani la concursuri. Ok, nu are rost sa reiterez opinia mea despre naţia americană, dar numai la un popor de îndobitociţi ca ei putea sa prindă aşa ceva. Şi să intrăm în detaliile savuroase:
1. Avem o fetiţă de 2 ani, adică e încă caca la cur, care participa la concursuri de la 2 luni. Părinţii îi spuneau în cameră să dea din fund pentru tati. Cam pedofilică exprimarea, dar fetiţa dădea din fund fericită. Maicasa îi tapează părul. Mie mi l-a tapat la coafor la 14 ani către 15, pentru banchet. am plâns de durere. Aici mică cam plânge non-stop.
2. Altă fetiţă e dusă de maicăsa la salon, unde e sprayată cu autbronzant.
3. Un băieţel (!) e dus de maicasă la salon, unde el alege culoarea verde pentru ojă. Înainte de concurs, mama îi conturează ochii cu dermatograf. Fratele mai mic nu e amator de aşa ceva, iar mama declară că atunci când vor fi mari, cel mare va fi vedata, cel mic bodyguardul.
Ceea ce e îngrijorător e ca în SUA aşa ceva e foarte popular şi natural. Şi cică aştia cam conduc lumea. Se oferă cineva să îi execute?