vineri, 19 februarie 2010

Despre probleme existenţiale

Încep să cred că am avut o viaţă grea. Pentru că altfel nu pot să îmi explic cum ştiu eu să îmi rezolv problemele şi mai ales, cum nu îmi fac probleme din orice prostie. Nu am mers la nicio şcoală să învăţ asta. Nici miserupistă nu sunt, având în vedere notele mari şi avansul licenţei.
Am şi eu probleme, şi încă din ce în ce mai multe. Pentru mine e o problemă că nu pot să trăiesc aşa cum vreau, că nu am dreptul să iubesc, că plătesc pentru faptele făcute de altcineva -pentru că, evident, şi eu voi face la fel, predicţie infailibilă şi bazată pe fix nimic-, că nu pot schimba cu absolut nimic lucruri pentru care alţi oameni au şansa să lupte, că s-ar putea să nu mă pot înscrie la masterul visat, că nu am apartament, că s-ar putea să nu mă pot angaja, că poate nu voi ajunge niciodată să fiu jurnalistă. Pe scurt, am perspectiva sumbră: no money, no life.
Mă scoate pur şi simplu din sărite când văd cum se milogesc unii pentru note, cum cea mai mare problemă în viaţă e numărul de prezenţe cerute la facultate, cum cuvântul căcat stârneşte valuri de indignare. Chiar la atât se rezumă viaţa? Adică pe bune, ca să nu dau exemplu celor ce nu au ce mânca, dar când mulţi oameni rămân şomeri, când alţii dau parţiale în fiecare săptămână, când mulţi îşi rup spatele în contrucţii prin ţări străine, chiar crezi că tu, student la jurnalism, eşti cel mai persecutat din lume? Şi nu îmi vorbi de principii, pentru că principiile nu ţin de foame şi în realitate afectează prea puţin vieţile noastre.

Un comentariu:

clubul-meu spunea...

intradevar principiile nu tin de foame,dar e bine sa le avem.
Cat despre probleme,toti avem si cum zici tu din ce in ce mai multe...