luni, 16 noiembrie 2009

Lucrul pe care încă nu au reuşit să mi-l smulgă

Neoane aprinse şi profa de română la catedră. Ora de română. Sunt în clasa a 10-a, adică în urmă cu 5 ani. A trecut atât de mult timp şi îmi pun de ceva vreme întrebarea dacă mi-am schimbat convingerile de la vârsta aceea. De când mă înghesuiam zilnic în 33 de dimineaţă, ajungeam în clasă şi mă aşezam pe calorifer. De când nu ştiam ce e dragostea, deşi urma să aflu răspunsul peste puţin timp, dar nu ştiam nici ce e ura. De fapt ştiam ce e ura, de la TV, însă acum ştiu ce e ura gratuită, pe care o simţi pe pielea ta.
Aveam de scris o argumentaţie pro sau contra unui citat. Îl studiam pe Camil Petrescu, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război". Citatul vine firesc:"O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie". Şi fata ce lua premiul întâi argumenta că nu. Fata pentru care fiecare zi semăna cu cealaltă, şcoală-acasă-teme-TV-muzică. Şi care nu se plângea de asta. Fata ce vine astăzi înjurând cu 43 de la facultatea unde are bursă, dar nu o primeşte la timp, nu mai ştie însă ce argumente aducea. Îmi amintesc doar ca era categoric NU. Fata ce îşi face licenţa şi se refugiază pe ecranul monitorului nu mai ştie ce credea atunci. Ştiu doar că mai cred şi astăzi. Mă întreb însă pentru cât timp.
Poate pentru că ştiu că oamenii greşesc în egoismul lor, crezând că pot să îşi stabilească ei dacă iubesc, pe cine, când, cum şi mai ales, până când. Deşi e improbabil ca la 16 ani să fi adus argumentul acesta. Eram mai simplă atunci în gândire, şi totuşi mai profundă. Nu mai îmi amintesc ce scriam atunci, deşi mă străduiesc. Ceea ce nu înţeleg e de ce oamenii cred asta. De fapt, poate nici măcar într-atât. De ce cred că eu pot să îmi stabilesc singură să nu-mi pese şi probabil într-o zi să eşuez într-o căsătorie din interes care să îmi acorde o existenţă facilă. Nimeni nu m-a întrebat însă dacă vreau o viaţă uşoară. Dacă vreau să fiu doar un parazit ce face umbra pământului degeaba.
Vreau să-mi trăiesc viaţa altfel. Şi la 16 ani nu ştiam că va fi cazul să ma confrunt cu idei absurde. Nici la 17, nici la 18, nici la 19, nici la 20. Şi dacă oamenii reuşesc să îţi ia dragostea, mă tem, oare într-un final, vor reuşi să îmi ia şi convingerile?
"Dacă pozele ar vorbi, amintirile ar fi vii, Am ştii iar ce gândeam când eram copii. Probabil poza mea din ramă mi-ar şopti: ştii, nu eşti ceea ce îmi doream să fii".

Un comentariu:

brokenreality spunea...

NU! Nu sunt de acord, iubirea nu are nimic de a face cu autosugestia... sau mă rog...iubirea aia veridică „the shit” Este foarte simplu de demonstrat - fiecare întâlneşte câte o persoană care nu i-a făcut nimic, ba chiar poate se poarte ok, dar pur şi simplu nu o suportă. Poţi să îţi faci câtă autosugestie vrei, nu reuşeşti să te conectezi la persoana respectivă. Eu cred că problema cu iubirea este exact comercializarea excesivă a sentimentului. Ascultăm zilnic muzică despre iubire, ne uităm la poveşti de iubire, citim poveşti de iubire... prietenii noştri şi toată lumea e plină de iubire - o iubire fictivă, ambalată în balonaşe roz, cu iz de basm. Am crescut aşa şi de mici visăm în secret să ni se întâmple şi nouă ce am citit, văzut, ascultat, etc. Iar în cazul în care nu se întâmplă, forţăm nota şi o provocăm noi, amăgindu-ne printr-un soi de autosugestie. Iar în momentul în care ni se taie claca, ne complacem în a ne victimiza în aşa-zisa „suferinţă din iubire”, la fel de comercializată, de altfel. De asta, din cauza prosperităţii în afaceri ale unor minţi, ne este atât de greu să distingem între ce e the real deal şi ce e superficial. În cazul în care este the real deal, nimic nu îi poate sta în cale. Pentru că nicio problemă nu este fără rezolvare. NU înseamnă că rezolvarea trebuie să ne placă, să ne fie la îndemână sau să nu presupună sacrificii, dar de existat, există.