În ultimul timp am vorbit destul de peiorativ şi critic despre bărbaţi, poate de multe ori neîntemeiat,bazat pe generalizări şi idei preconcepute universal generalizate de alţii. DAR nu pot să nu mă enervez atunci când oamenii au un comportament de lagabii pur sânge cu mine.
De când am intrat în presă, adică de câteva luni, mă lovesc de chestia asta şi da, pot să spun că îmi reîntăresc zilnic părerea că barbaţii sunt, în mare majoritate, nişte gunoaie. Mai întâi scriam la un site unde un fotograf s-a gândit să îmi zică pisi, acum scriu la un site unde un pretins programator are impresia că eu am timp să discut cu el, deşi îi spun constant că am treabă şi nu am de discutat cu el nimic, cu excepţia îmbunătăţirii site-ului. Eu chiar nu înţeleg, dacă cineva îţi zice că nu vrea să vorbească cu tine, ce dracu mai vrei? Eşti enervant, nu prietene, n-ai absolut nicio şansă să mă cunoşti şi cu atât mai mult să ajungem la relaţii orizontale. Deci, te-aş ruga, marş.
Toată lumea comentează că fetele reporter nu vor altceva decât să se cupleze cu fotbalişti. Nu am intenţia asta, pentru că mie nu îmi plac oamenii care nu ştie să vorbşte+lege două cuvinte. Dar până la urmă, având în vedere manierele care lipsesc cu desăvârşire la bărbaţii acestui secol, până la urmă cred că e mult mai productiv să cauţi un bărbat cu bani, care arată şi bine şi poate e şi bun la pat. Pentru că alte calităţi, foarte rar mai găseşti la bărbaţi. Asta e adevărul, nesimţire, texte de agăţat de doi lei, frustrare şi grosolănie. Orice femeie care arată bine e redusă la un obiect sexual. Orice femeie care arată bine şi te refuză e proastă sau curvă. Orice femeie care arata bine, şi, dintr-o eroare statistică, ajunge să se îndrăgostească de tine, va fi aruncată ca o cârpă mai târziu. Deşi în prealabil te-ai întins pe jos pentru ea şi i-ai pupat picioarele, doar, doar, se hotărăşte să îţi acorde o şansă. Şi cu cât un bărbat norocos de genul acesta va dori mai mult femeia respectivă, cu atât mai mult îi va distruge viaţa, pe care ea era pregătită să şi-o trăiască doar penteu el.
În contextul acesta, îmi pare foarte rău că mi-am pierdut 22 de ani din viaţă crezând în utopii in genul iubirii şi al aşa-zişilor gentlemeni. Dacă eram inteligentă, găseam până la vârsta asta un băiat bogat, cu care să mă căsătoresc şi să duc o viaţă fără griji. Dar cum nu am fost deşteaptă, stau şi scriu în continuare, sperând aiurea la o carieră pentru care oricum pe viitor voi fi catalogată drept o sticată-vânătoare de fotbalişti.
joi, 27 ianuarie 2011
miercuri, 26 ianuarie 2011
Principiii sanctissime ale modei româneşti. Nu. Nu. Nu.
Întotdeauna am avut o părere proastă despre stilul româncelor, luat la nivel naţional. Pe scurt, suntem nişte ţoape. Niciun simţ al decenţei, niciun simţ al tendinţelor, niciun simţ al ceea ce te avantajează şi ce nu. Prin urmare, să o luăm şcolăreşte.
1. Colanţii ca ţinută universală. Da, s-au purtat. Nu, nu avantajează pe oricine. The horror, aia lucioşi din latex de prostituate. A devenit deja o ţinută extrem de banală şi plictisitoare să iei nişte colanţi, un pulover peste nivelul fundului şi nişte cizme/botine. Foarte frumos, numai că dacă eşti grasă şi scundă o să arăţi ca dracu. Nişte pantaloni normali şi o bluză la nivelul obişnuit până să apară nebunia asta te fac să araţi mult mai bine.
2. Movul ca mod de viaţă. Da, s-a purtat mulţi ani la rând la nivel internaţional. Numai că să apari foarte des în mov din cap până în picioare dovedeşte că o mare lipsă de creativitate. Te-ai gândit tu că asta e culoarea la modă, ţi-ai luat nişte câteva haine, pantofi, genţi şi curele în această nuanţă şi crezi că aşa vei fi mereu în tendinţe. Nu. Devii doar plictisitoare. Nu m-am luat aici de roz pentru că asta e imbrăţişat foarte mai mult de tinerele, pe când cu movul, dau chix şi femei care ar trebui să ştie să se îmbrace.
3. Bijuterii masive din aur purtate la trening!!!! Aici avem cerceii covrig în frunte listei. Fiind o ţară de oameni fără gust şi viziuni largi, percepem că adevăratele bijuterii sunt doar cele din aur. Şi uite aşa vedem fete frumoase cu lanţuri cât roata carului în jurul unor gâturi frumoase. Eu una îmi cumpăr şi argint, şi gablonţuri şi consider că arăt mult mai stilată decât o fată cu câteva piese de rezistenţă din aur purtate la orice (pun pariu că nu le dă jos nici când face baie). Bijuteriile se asortează cu ţinuta. Capiş? Veste şocantă: absolut nimic, dar nimic, nu merge combinat cu absolut orice. Ţi-am frânt inima, ştiu. Deschide o revistă de modă.
4. Părul decolorat. Mai ales combinat cu faţa portocalie. Adorabil. În primul rând, culoarea de alb o vom avea cu toatele. Tot ce trebuie e răbdare până la 70 de ani aproximativ. Cum cică, de milenii, femeile fug de bătrâneţe, nu ar trebui să grăbim acest proces distrugând orice strop de culoare din păr. Mai ales că dacă eşti palidă arăţi ca un cadavru, dacă eşti bronzată arăţi ca negativul unei fotografii. Ai şi mari şanse să cheleşti. Şi aici o altă veste şocantă. Arăţi cam un pic a curvă. Nu am nimic cu blondele, sunt chiar eu un pic blondă. E ok, până dai vopseaua pe blanche. În aceeaşi categorie băgăm blondul verde. Nu.
5. Brunetul privit ca salvare generală. Ei bine, da, sunt de părere că brunetul nu se potriveşte oricui. Mai mult, coafeza mea mi-a spus că brunetul distruge destul de tare părul. Dar ce îmi deranjează mie ochii este faptul că brunetul cere un ten impecabil, fără cearcăne, coşuri, semne de îmbătrânire. Multe fete nu înţeleg şi se îmbătrânesc iar singure.
6. Şuviţele. Nu că sunt urâte, dar cele de contrast nu se mai poartă de vreo zece ani. Get over it!
7. Părul extra-ultra-întins, cu tapare puternică la rădăcini. Nimic nu e mai seducător ca o fată cu un păr frumos, în bătăia vântului. Păi unde dracului să se mai mişte părul, fie şi tornadă, când toate se întins şi tapează şi bagă la fixativ de parcă a venit sfârşitul lumii? Părul nu trebuie să arate ca o tablă şi nici ca zidurile de la Fort Knoxville. Ştiu că voi credeţi că aşa e perfect, dar nu, nu e. Lasă-l să mai respire.
8. Conturul în exces la ochi. Cred că româncele vor să devină ratoni. Ştiu ele ceva cu smokey eyes, dar nu ştiu bine. În primul rând, acest machiaj se face cu fard de pleoape, nu un dermatograf consumat pe săptămână. Cere estompare, îndemânare, etc. De ce să te chinui când poţi să te transformi în zebră la ochi. Mai ales că văd la fete de 15 ani contur mai gros decât buzele. Scârbos.
9 Sprâncenele tatuate. Îmi pare rău pentru saloanele care oferă acest gen de serviciu, până acum nu am văzut pe nicio femei tatuată care să arate bine.
10. Blugii mulaţi, însoţiţi de geci cu buric gol la şunci. Deci da. Mai ales la fete de liceu, o vârstă când poţi slăbi relativ uşor, mai ales că, teoretic, faci sport la şcoală. Sau mă-ta ar trebui să îţi mai zică în ce îţi stă bine şi în ce nu.
11.Look-ul de doi lei la nunţi, botezuri, banchete. Rochiile alea din saten în culorile cele mai ţipătoare posibile îmi provoacă pur şi simplu fiori. Mai ales asortaţi la nişte sărmăluţe simpatice şi un chip de 14 ani, numai bun de atras pedofili.
Promit că voi mai reveni cu ulterioare observatii. Dacă citeşti, mă cunoşti şi te simţi jignită, te rog nu te supăra. Ia-mi sfaturile în serios, am fost mereu o persoană cu un puternic simţ critic estetic, pe care mi-l manifest cel mai puternic asupra propriei persoane.
1. Colanţii ca ţinută universală. Da, s-au purtat. Nu, nu avantajează pe oricine. The horror, aia lucioşi din latex de prostituate. A devenit deja o ţinută extrem de banală şi plictisitoare să iei nişte colanţi, un pulover peste nivelul fundului şi nişte cizme/botine. Foarte frumos, numai că dacă eşti grasă şi scundă o să arăţi ca dracu. Nişte pantaloni normali şi o bluză la nivelul obişnuit până să apară nebunia asta te fac să araţi mult mai bine.
2. Movul ca mod de viaţă. Da, s-a purtat mulţi ani la rând la nivel internaţional. Numai că să apari foarte des în mov din cap până în picioare dovedeşte că o mare lipsă de creativitate. Te-ai gândit tu că asta e culoarea la modă, ţi-ai luat nişte câteva haine, pantofi, genţi şi curele în această nuanţă şi crezi că aşa vei fi mereu în tendinţe. Nu. Devii doar plictisitoare. Nu m-am luat aici de roz pentru că asta e imbrăţişat foarte mai mult de tinerele, pe când cu movul, dau chix şi femei care ar trebui să ştie să se îmbrace.
3. Bijuterii masive din aur purtate la trening!!!! Aici avem cerceii covrig în frunte listei. Fiind o ţară de oameni fără gust şi viziuni largi, percepem că adevăratele bijuterii sunt doar cele din aur. Şi uite aşa vedem fete frumoase cu lanţuri cât roata carului în jurul unor gâturi frumoase. Eu una îmi cumpăr şi argint, şi gablonţuri şi consider că arăt mult mai stilată decât o fată cu câteva piese de rezistenţă din aur purtate la orice (pun pariu că nu le dă jos nici când face baie). Bijuteriile se asortează cu ţinuta. Capiş? Veste şocantă: absolut nimic, dar nimic, nu merge combinat cu absolut orice. Ţi-am frânt inima, ştiu. Deschide o revistă de modă.
4. Părul decolorat. Mai ales combinat cu faţa portocalie. Adorabil. În primul rând, culoarea de alb o vom avea cu toatele. Tot ce trebuie e răbdare până la 70 de ani aproximativ. Cum cică, de milenii, femeile fug de bătrâneţe, nu ar trebui să grăbim acest proces distrugând orice strop de culoare din păr. Mai ales că dacă eşti palidă arăţi ca un cadavru, dacă eşti bronzată arăţi ca negativul unei fotografii. Ai şi mari şanse să cheleşti. Şi aici o altă veste şocantă. Arăţi cam un pic a curvă. Nu am nimic cu blondele, sunt chiar eu un pic blondă. E ok, până dai vopseaua pe blanche. În aceeaşi categorie băgăm blondul verde. Nu.
5. Brunetul privit ca salvare generală. Ei bine, da, sunt de părere că brunetul nu se potriveşte oricui. Mai mult, coafeza mea mi-a spus că brunetul distruge destul de tare părul. Dar ce îmi deranjează mie ochii este faptul că brunetul cere un ten impecabil, fără cearcăne, coşuri, semne de îmbătrânire. Multe fete nu înţeleg şi se îmbătrânesc iar singure.
6. Şuviţele. Nu că sunt urâte, dar cele de contrast nu se mai poartă de vreo zece ani. Get over it!
7. Părul extra-ultra-întins, cu tapare puternică la rădăcini. Nimic nu e mai seducător ca o fată cu un păr frumos, în bătăia vântului. Păi unde dracului să se mai mişte părul, fie şi tornadă, când toate se întins şi tapează şi bagă la fixativ de parcă a venit sfârşitul lumii? Părul nu trebuie să arate ca o tablă şi nici ca zidurile de la Fort Knoxville. Ştiu că voi credeţi că aşa e perfect, dar nu, nu e. Lasă-l să mai respire.
8. Conturul în exces la ochi. Cred că româncele vor să devină ratoni. Ştiu ele ceva cu smokey eyes, dar nu ştiu bine. În primul rând, acest machiaj se face cu fard de pleoape, nu un dermatograf consumat pe săptămână. Cere estompare, îndemânare, etc. De ce să te chinui când poţi să te transformi în zebră la ochi. Mai ales că văd la fete de 15 ani contur mai gros decât buzele. Scârbos.
9 Sprâncenele tatuate. Îmi pare rău pentru saloanele care oferă acest gen de serviciu, până acum nu am văzut pe nicio femei tatuată care să arate bine.
10. Blugii mulaţi, însoţiţi de geci cu buric gol la şunci. Deci da. Mai ales la fete de liceu, o vârstă când poţi slăbi relativ uşor, mai ales că, teoretic, faci sport la şcoală. Sau mă-ta ar trebui să îţi mai zică în ce îţi stă bine şi în ce nu.
11.Look-ul de doi lei la nunţi, botezuri, banchete. Rochiile alea din saten în culorile cele mai ţipătoare posibile îmi provoacă pur şi simplu fiori. Mai ales asortaţi la nişte sărmăluţe simpatice şi un chip de 14 ani, numai bun de atras pedofili.
Promit că voi mai reveni cu ulterioare observatii. Dacă citeşti, mă cunoşti şi te simţi jignită, te rog nu te supăra. Ia-mi sfaturile în serios, am fost mereu o persoană cu un puternic simţ critic estetic, pe care mi-l manifest cel mai puternic asupra propriei persoane.
marți, 11 ianuarie 2011
Capra vecinului sau prostia de pe Facebook
Vorba unui coleg de conferinţe, toată lumea dă like când cineva îşi pune pe Facebook că e într-o relaţie sau că se desparte. Şi din ce în ce mai multă lume face asta. Şi face asta fără să ştie neapărat cât de minunat e partenerul/partenera nouă din viaţa celui care nu mai e single, pentru simplul fapt că nu îl cunoaşte sau nu are nicio dovadă certă că persoana care a venit să alunge singurătatea prietenului există. Deci se alunecă într-un mare penibil.
Să explicăm ambele fenomene. În primul caz, vrem să părem the good guys, care se bucură de fericirea prietenilor. Caz tipic de ipocrizie. În spatele acestei aşa-zise bunăvoinţe găsim mentalitatea de looseri a acestui popor. Menţionez că nu am remarcat mentalitatea această foarte preponderent în Timişoara, cât în alte regiuni ale ţării, în special Moldova. Acolo toată lumea se miră de ce nu ai prieten. Dar chestia e valabilă şi pentru multă lume de aici. Că viaţa fără o relaţie e ca salata orientală fără cartofi. Părerea mea e că femeile au de pierdut de pe urma sindromului de viaţă petrecută în permanenţă în relaţii cică serioase. Pe lângă faptul că nu e tocmai ok să îţi începi viaţa sexuală prea devreme, şi statisticile despre cancerul de col uterin o dovedesc, fetele nu învaţă să fie puternice, să ia decizii singure. Când ai o problemă, plângi pe umărul lui iubi. Sigur că e mai simplu, doar că ar fi bine pentru dezvoltarea ta personală să ai perioade în viaţă în care să strângi din dinţi şi să înveţi să faci faţă singură problemelor. În plus, aşa se acceptă orice relaţie de dragul relaţiei, şi te poţi trezi că ai pierdut timp cu o persoană care nu te atrage şi faţă de care nu ai sentimente reale, timp în care poate ai fi cunoscut iubirea vieţii tale. Aşa că nu cred că e cazul de atâta ipocrizie, ca şi cum orice relaţie se va termina într-o căsărie sfârşită cu plimbări de mână în pac si la 80 de ani. Guess not, nu va fi deloc aşa.
Aici vine partea mai savuroasă. Mulţi dau like şi când cineva devine singur. Sigur că este ok dacă persoană era într-o relaţie de doi bani, aşa cum cunosc şi eu destule. Adică, eşti cu cineva doar de dragul de a avea mereu un partener de sex la dispozitie, un umăr de plâns, o persoană pentru afişări, etc. Dar în mod real nu există nicio tandreţe, "tâmpito" este un apelativ la fel de frecvent ca "bună ziua", relaţia a devenit de mult plictisitoare, etc. Numai că nu ştiu dacă toată lumea se încântă neapărat din motivele acestea, foarte serioase, şi pe care iar noi, ca popor cu demnitate şi respect pentru propria persoană 0, nu le percepem. Pur şi simplu, e sindromul capra-vecinului. Sau, vai fată, ce bine că aia e singură şi eu mi-am găsit prostul care să mă ia de nevastă, ergo sunt superioară.
Ideea e că ne raportăm la oameni din perspectiva relaţiei, şi nu din perspectiva valorii individuale. Sincer, nu am de gând să îmi pierd ore din viaţă cu un om care mă plictiseşte. Nu, nu e foarte benefic pentru tine să îi dai a 15a şansă, poate îl cunoşti mai bine. Doamne-doamne ne-a dat un creier cu care ne dăm seama cu uşurinţă dacă cineva ne este pe plac sau nu. Doar că disperare şi prostia românilor ne fac să ne comportăm altfel. Sau foamea de bani a femeilor, depinde de problemă. Timpul o mult prea preţios că să te combini cu cineva şi din disperare a uita ex-ul, dar asta e deja altă poveste. Acum, terminăm postarea ca să dăm link pe Facebook şi lumea să se comporte mai firesc. De exemplu, mai multe like-uri la angajări, care sunt nişte realizări în care se vede mult mai bine meritul cuiva decât în faptul că şi-a găsit perechea până la următorul like de single.
Să explicăm ambele fenomene. În primul caz, vrem să părem the good guys, care se bucură de fericirea prietenilor. Caz tipic de ipocrizie. În spatele acestei aşa-zise bunăvoinţe găsim mentalitatea de looseri a acestui popor. Menţionez că nu am remarcat mentalitatea această foarte preponderent în Timişoara, cât în alte regiuni ale ţării, în special Moldova. Acolo toată lumea se miră de ce nu ai prieten. Dar chestia e valabilă şi pentru multă lume de aici. Că viaţa fără o relaţie e ca salata orientală fără cartofi. Părerea mea e că femeile au de pierdut de pe urma sindromului de viaţă petrecută în permanenţă în relaţii cică serioase. Pe lângă faptul că nu e tocmai ok să îţi începi viaţa sexuală prea devreme, şi statisticile despre cancerul de col uterin o dovedesc, fetele nu învaţă să fie puternice, să ia decizii singure. Când ai o problemă, plângi pe umărul lui iubi. Sigur că e mai simplu, doar că ar fi bine pentru dezvoltarea ta personală să ai perioade în viaţă în care să strângi din dinţi şi să înveţi să faci faţă singură problemelor. În plus, aşa se acceptă orice relaţie de dragul relaţiei, şi te poţi trezi că ai pierdut timp cu o persoană care nu te atrage şi faţă de care nu ai sentimente reale, timp în care poate ai fi cunoscut iubirea vieţii tale. Aşa că nu cred că e cazul de atâta ipocrizie, ca şi cum orice relaţie se va termina într-o căsărie sfârşită cu plimbări de mână în pac si la 80 de ani. Guess not, nu va fi deloc aşa.
Aici vine partea mai savuroasă. Mulţi dau like şi când cineva devine singur. Sigur că este ok dacă persoană era într-o relaţie de doi bani, aşa cum cunosc şi eu destule. Adică, eşti cu cineva doar de dragul de a avea mereu un partener de sex la dispozitie, un umăr de plâns, o persoană pentru afişări, etc. Dar în mod real nu există nicio tandreţe, "tâmpito" este un apelativ la fel de frecvent ca "bună ziua", relaţia a devenit de mult plictisitoare, etc. Numai că nu ştiu dacă toată lumea se încântă neapărat din motivele acestea, foarte serioase, şi pe care iar noi, ca popor cu demnitate şi respect pentru propria persoană 0, nu le percepem. Pur şi simplu, e sindromul capra-vecinului. Sau, vai fată, ce bine că aia e singură şi eu mi-am găsit prostul care să mă ia de nevastă, ergo sunt superioară.
Ideea e că ne raportăm la oameni din perspectiva relaţiei, şi nu din perspectiva valorii individuale. Sincer, nu am de gând să îmi pierd ore din viaţă cu un om care mă plictiseşte. Nu, nu e foarte benefic pentru tine să îi dai a 15a şansă, poate îl cunoşti mai bine. Doamne-doamne ne-a dat un creier cu care ne dăm seama cu uşurinţă dacă cineva ne este pe plac sau nu. Doar că disperare şi prostia românilor ne fac să ne comportăm altfel. Sau foamea de bani a femeilor, depinde de problemă. Timpul o mult prea preţios că să te combini cu cineva şi din disperare a uita ex-ul, dar asta e deja altă poveste. Acum, terminăm postarea ca să dăm link pe Facebook şi lumea să se comporte mai firesc. De exemplu, mai multe like-uri la angajări, care sunt nişte realizări în care se vede mult mai bine meritul cuiva decât în faptul că şi-a găsit perechea până la următorul like de single.
joi, 16 decembrie 2010
2010 a ramas corigent
La fel cum ramane si compul meu acum, ca nu imi ia diacriticele la blog. Spun ca anul 2010 a ramas corigent nu din motive politice, sociale, pentru ca lumea n-ar merge in directia cuvenita. 2010 a ramas corigent pentru mine. Numele il recomanda ca un an de nota 2010. Pentru mine nu a fost deloc asa. Cel putin in mare parte, excluzand lunile de inceput ale anului.
In viata trebuie sa invatam cateva lectii importante. O mare parte ramas necunoscute pentru multi. Cel mai simplu e sa inveti sa iubesti, inveti dupa aceea sa ierti (deja cliseistic), inveti sa lupti, inveti sa te ridici dupa esecuri. La un moment dat, mai ales daca ai o viata in genul scenariu-de-film-tampit, ca mine, vei ajunge sa fii nevoit sa inveti ceva mult mai greu. Sa renunti. Dar pe bune. Nu de fatada, nu din orgoliu, nu cu sperante desarte ca lucrurile vor fi mai bune. Nu, uneori chiar nu vor fi, asa ca tot ceea ce iti ramane e sa te desprinzi de ceea ce iti face rau.
Cu atat mai greu pentru mine, dupa cat de incapatanata sunt. Nu mi-a placut deloc ca a trebuit sa intorc spatele unor persoane pe care le aveam in top friends pe retelele de socializare. Desi poate parea ca am avut o satisfactie eu-pot-si-fara-tine, prin faptul ca am fost foarte categorica, ei bine, nu a fost asa. Mi-ar fi placut ca multe lucruri sa nu se fi intamplat. Ar fi fost frumos, dar timpul nu poate fi intors inapoi, si nici dezamagirile nu pot fi sterse cu buretele.
Traiam si, cred, inca mai traiesc cu convingerea ca doua persoane care s-au iubit nu pot fi pur si simplu prieteni cand sentimentele se duc naibii. Nu am suportat niciodata ipocriziile, fie si cele sociale. Sincera sa fiu, nu stiu cat e de bine. Cat e de normal ca sa ajungi sa urasti din intrigi ale celor din jur si cat e de normal sa fi sunat doar ca sa ti se serveasca niste minciuni puerile. Poate ca esuez eu la capitolul despartiri, sau poate ca e ok sa fii totul sau nimic. Dar parca totusi nu era nevoie de atata ura.
Si daca in dragoste trebuie oricand sa fii pregatit sa iti fuga presul de sub picioare, nu credeam ca acelasi lucru e valabil in relatiile relativ stranse de prietenie. Credeam ca o prietenie nu poate sa se termine pur si simplu. Nu-i zici prietenei pur si simplu "Idioato!", inchizi telefonul si gata. Desi uneori se intampla si asa. Credeam ca fetele se cearta doar de la baieti, si daca nu sunt rivalitati de genul acesta, e ok. Am fost naiva. Poate veni o zi in care pur si simplu, devii plictisitoare, ca un bibelou demodat ce se cere nu aruncat, dar indesat la cutia din pod pe care nimeni nu o va mai deschide niciodata.
Am renuntat si sa mai ascult rautatile gratuite. Capitol special aici pentru cei care isi dau cu parere despre felul in care altii ar trebui sa isi traiasca viata. Nu frate, nu ma intereseaa parerea ta. Poti sa ai si 60 de ani si oricate merite vrei tu. Nu poti sa traiesti tu in locul meu. In general, am ajuns sa am o lista de mess foarte lunga. Iar cine imi spune ce sa fac sau ma trateaza de sus, va fi sters, dupa ce in prealabil ma voi trece permanently offline, asta pentru ca nu imi place sa plictisesc aiurea lumea superioara.
La vremurile pe care le traim, am ajuns si sa renunt dpdv al inceputului timid de cariera la ce visam inainte. De fapt nu sa renunt, dar sa iau in considerare si un plan B. Sau C. Sau D. Cat mai bine pana la Z. Ma felicit foarte mult, nu mult, pentru ca am putut renunta si la o sansa asa-zisa decenta. Pentru ca intuitia feminina nu m-a tradat niciodata, am plecat de unde scriam la inceput, pentru ca am refuzat statutul de sclav pe plantatie. Nu mi se pare normal sa ti impuna un viitor somaj prin contract de la cineva care pretinde ca a fost singura persoana care i-a pus intrebari lui Mancini la conferinta de dupa meciul cu Poli, pentru ca, evident, restul ziaristilor erau varza. Nu e normal ca tu sa fii somer in viitor in timp ce altii beneficiaza un an de scutiri de impozite. La fel cum e o dovada crasa de prostie si nesimtire sa ii spui cuiva ca are nume de piata. Deci, spre deosebire de personajul pe care il consider un esec total din "Diavolul se imbraca de la Prada", nu am semnat contractul de renuntare la capacitatea de a discerne intre ceea ce e normal sa se intample si ce nu. Pana la urma daca nu o sa imi iasa duma cu jurnalismul, o sa pot fi si secretara. Sau vanzatoare. Sau ospatarita prin Italia sau Spania, o perioada scurta, cat sa imi strang bani. Sunt la master, inca am timp sa incerc in presa. The clock is not ticking yet si mai are ceva timp pana sa inceapa. Daca acum ceva ani, cineva mi-ar fi zis ca nu as lucra in presa niciodata, m-as fi ofitcat peste puterile si limitele normalitatii. Nu ca acum consider ca e ok. Doar ca, daca nu merge, trebuie sa fii pregatit sa accepti ca viata nu se termina daca trebuie sa iei o curba, la stanga sau la dreapta.
Au fost multe chestii la care am renuntat. Sincer, nu stiu cum am avut puterea. Nu stiu nici daca e bine, daca in unele cazuri nu ar fi meritat sa mai incerc. Poate am abandonat unele batalii intr-un fel in care poza mea de acum cativa ani m-ar fi certat. Doar ca uneori, obosesti sa mai tot incerci. Iar au am obosit.
Singura chestie de nota 10 din anul acesta a fost pentru mine licenta. In rest, mai mult reintariri solide a ideei ca nu avem certitudini si ca, de fapt, suntem de multe ori, foarte singuri. Asa ca data aceasta corigenta a anului curent, am pretentia ca anul viitor sa fie, realmente, unul de nota 11. 11 plus chiar. Vreau sa nu mai merg la materii de dictare la master (definitia cromozomilor, si da, e master de jurnalism sportiv). Vreau sa progresam cu site-ul unde scriu acum, sau sa pot sa imi gasesc ceva in alta parte, n-am pretentii asa mari oricum. Vreau sa pot avea bursa in continuare, pentru ca depind psihic de sporul de toale. Vreau ca ai mei sa nu ma mai trateze ca pe un copil de 5 ani si sa inteleaga ca am nevoie uneori sa nu se amestece in problemele mele. Vreau sa am ocazia ca, din cand in cand, sa plec din Timisoara. Asta pentru ca sunt foarte obosita psihic si calatoriile, chiar scurte, ma fac sa mai uit din probleme. Cam asa, in mare. Ok, poate ar fi nevoie si de ceva spor la capitolul corazon. Si nici nu m-as supara sa castig la Sofer de Romania. In baza dezamagirilor si stresului din anul care acus se va incheia, sper ca macar o parte din dorinte sa fie realizate pana la capat. Ah da, anul acesta vreau sa invat sa gatesc la modul serios.
In viata trebuie sa invatam cateva lectii importante. O mare parte ramas necunoscute pentru multi. Cel mai simplu e sa inveti sa iubesti, inveti dupa aceea sa ierti (deja cliseistic), inveti sa lupti, inveti sa te ridici dupa esecuri. La un moment dat, mai ales daca ai o viata in genul scenariu-de-film-tampit, ca mine, vei ajunge sa fii nevoit sa inveti ceva mult mai greu. Sa renunti. Dar pe bune. Nu de fatada, nu din orgoliu, nu cu sperante desarte ca lucrurile vor fi mai bune. Nu, uneori chiar nu vor fi, asa ca tot ceea ce iti ramane e sa te desprinzi de ceea ce iti face rau.
Cu atat mai greu pentru mine, dupa cat de incapatanata sunt. Nu mi-a placut deloc ca a trebuit sa intorc spatele unor persoane pe care le aveam in top friends pe retelele de socializare. Desi poate parea ca am avut o satisfactie eu-pot-si-fara-tine, prin faptul ca am fost foarte categorica, ei bine, nu a fost asa. Mi-ar fi placut ca multe lucruri sa nu se fi intamplat. Ar fi fost frumos, dar timpul nu poate fi intors inapoi, si nici dezamagirile nu pot fi sterse cu buretele.
Traiam si, cred, inca mai traiesc cu convingerea ca doua persoane care s-au iubit nu pot fi pur si simplu prieteni cand sentimentele se duc naibii. Nu am suportat niciodata ipocriziile, fie si cele sociale. Sincera sa fiu, nu stiu cat e de bine. Cat e de normal ca sa ajungi sa urasti din intrigi ale celor din jur si cat e de normal sa fi sunat doar ca sa ti se serveasca niste minciuni puerile. Poate ca esuez eu la capitolul despartiri, sau poate ca e ok sa fii totul sau nimic. Dar parca totusi nu era nevoie de atata ura.
Si daca in dragoste trebuie oricand sa fii pregatit sa iti fuga presul de sub picioare, nu credeam ca acelasi lucru e valabil in relatiile relativ stranse de prietenie. Credeam ca o prietenie nu poate sa se termine pur si simplu. Nu-i zici prietenei pur si simplu "Idioato!", inchizi telefonul si gata. Desi uneori se intampla si asa. Credeam ca fetele se cearta doar de la baieti, si daca nu sunt rivalitati de genul acesta, e ok. Am fost naiva. Poate veni o zi in care pur si simplu, devii plictisitoare, ca un bibelou demodat ce se cere nu aruncat, dar indesat la cutia din pod pe care nimeni nu o va mai deschide niciodata.
Am renuntat si sa mai ascult rautatile gratuite. Capitol special aici pentru cei care isi dau cu parere despre felul in care altii ar trebui sa isi traiasca viata. Nu frate, nu ma intereseaa parerea ta. Poti sa ai si 60 de ani si oricate merite vrei tu. Nu poti sa traiesti tu in locul meu. In general, am ajuns sa am o lista de mess foarte lunga. Iar cine imi spune ce sa fac sau ma trateaza de sus, va fi sters, dupa ce in prealabil ma voi trece permanently offline, asta pentru ca nu imi place sa plictisesc aiurea lumea superioara.
La vremurile pe care le traim, am ajuns si sa renunt dpdv al inceputului timid de cariera la ce visam inainte. De fapt nu sa renunt, dar sa iau in considerare si un plan B. Sau C. Sau D. Cat mai bine pana la Z. Ma felicit foarte mult, nu mult, pentru ca am putut renunta si la o sansa asa-zisa decenta. Pentru ca intuitia feminina nu m-a tradat niciodata, am plecat de unde scriam la inceput, pentru ca am refuzat statutul de sclav pe plantatie. Nu mi se pare normal sa ti impuna un viitor somaj prin contract de la cineva care pretinde ca a fost singura persoana care i-a pus intrebari lui Mancini la conferinta de dupa meciul cu Poli, pentru ca, evident, restul ziaristilor erau varza. Nu e normal ca tu sa fii somer in viitor in timp ce altii beneficiaza un an de scutiri de impozite. La fel cum e o dovada crasa de prostie si nesimtire sa ii spui cuiva ca are nume de piata. Deci, spre deosebire de personajul pe care il consider un esec total din "Diavolul se imbraca de la Prada", nu am semnat contractul de renuntare la capacitatea de a discerne intre ceea ce e normal sa se intample si ce nu. Pana la urma daca nu o sa imi iasa duma cu jurnalismul, o sa pot fi si secretara. Sau vanzatoare. Sau ospatarita prin Italia sau Spania, o perioada scurta, cat sa imi strang bani. Sunt la master, inca am timp sa incerc in presa. The clock is not ticking yet si mai are ceva timp pana sa inceapa. Daca acum ceva ani, cineva mi-ar fi zis ca nu as lucra in presa niciodata, m-as fi ofitcat peste puterile si limitele normalitatii. Nu ca acum consider ca e ok. Doar ca, daca nu merge, trebuie sa fii pregatit sa accepti ca viata nu se termina daca trebuie sa iei o curba, la stanga sau la dreapta.
Au fost multe chestii la care am renuntat. Sincer, nu stiu cum am avut puterea. Nu stiu nici daca e bine, daca in unele cazuri nu ar fi meritat sa mai incerc. Poate am abandonat unele batalii intr-un fel in care poza mea de acum cativa ani m-ar fi certat. Doar ca uneori, obosesti sa mai tot incerci. Iar au am obosit.
Singura chestie de nota 10 din anul acesta a fost pentru mine licenta. In rest, mai mult reintariri solide a ideei ca nu avem certitudini si ca, de fapt, suntem de multe ori, foarte singuri. Asa ca data aceasta corigenta a anului curent, am pretentia ca anul viitor sa fie, realmente, unul de nota 11. 11 plus chiar. Vreau sa nu mai merg la materii de dictare la master (definitia cromozomilor, si da, e master de jurnalism sportiv). Vreau sa progresam cu site-ul unde scriu acum, sau sa pot sa imi gasesc ceva in alta parte, n-am pretentii asa mari oricum. Vreau sa pot avea bursa in continuare, pentru ca depind psihic de sporul de toale. Vreau ca ai mei sa nu ma mai trateze ca pe un copil de 5 ani si sa inteleaga ca am nevoie uneori sa nu se amestece in problemele mele. Vreau sa am ocazia ca, din cand in cand, sa plec din Timisoara. Asta pentru ca sunt foarte obosita psihic si calatoriile, chiar scurte, ma fac sa mai uit din probleme. Cam asa, in mare. Ok, poate ar fi nevoie si de ceva spor la capitolul corazon. Si nici nu m-as supara sa castig la Sofer de Romania. In baza dezamagirilor si stresului din anul care acus se va incheia, sper ca macar o parte din dorinte sa fie realizate pana la capat. Ah da, anul acesta vreau sa invat sa gatesc la modul serios.
luni, 6 decembrie 2010
La muncă, nenorocitelor!
Chiar acum dobitocii de la guvern vorbesc despre indemnizaţiile pentru mame. MediaFax anunţă că băsescu e un fervent susţinător al limitării concediului pentru mame la un an. Îmi place că sunt mulţi inteligenţi care îl apără pe considerentul că în Europa nu e aşa. N-am înţeles de ce întotdeauna tot ce fac americanii sau europenii trebuie neapărat să fie şi bun, dar probabil mulţi crescuţi în spirit comunist, adică fără antrenamentul unei gândiri critice, simt nevoia să preia papagaliceşte tot. Fără să se gândească că oricum continentul nostru se confruntă cu problema îmbătrânirii populaţiei într-un ritm foarte accelerat.
Niciodată nu am fost susţinătoarea copiilor făcuţi din liceu, nici măcar din facultate. Consider că într-o societate civilizată nu e normal să vii cu pruncu după tine la cursuri sau OMG! să-l plasezi convenabil la bunici. Dar de aici şi până la obsesia carierismului cu orice preţ, cale lungă. Am văzut că mulţi bărbaţi, pentru că o femeie nu poate debita asemenea inepţii, spun că mamele trebuie să se întoarcă la muncă să nu îşi piardă postul, să lupte pentru slujba lor, etc. Dar la copii se gândeşte cineva. Să zicem că pornim de la ipoteza idioată că în România chiar ar fi locuri la creşă. Un opil la un an abia învaţă să meargă. La o creşă nu se va ocupa cineva personal de fiecare copil. Aşa că, în mare parte va fi lăsat în plata domnului. Iar argumentul cu bunicii, inept. Din câte am văzut eu, copii crescuţi de bunici au tendinţa de a fi foarte râzgâiaţi. În plus, relaţia mamă-copil e foarte importantă în dezvoltarea personală a fiecăruia. Sigur, aici nimeni nu îşi pune problema cât de greu este că creşti un copil, ce greu este să îl naşti şi să îl porţi în pântece nouă luni. Sau că în România e foarte greu să te căsătoreşti şă să ai unde să locuieşti, darămite să creşti un copil. Nimeni nu îşi pune probelmele astea neesenţiale, femeile sunt nişte nenorocite care trebuie să muncească. mă exasperează comparaţia asta cu ţigăncile. Oricum, alea fură şi vor sta şi de acum înaint acasă aşa cum au făcut-o dintotdeauna. Cei afectaţi vor fi tot oamenii cinstiţi.
Eu am constat că dacă ar fi alegeri în curând, nu aş avea cu cine vota. Pur şi simplu nimeni nu se mai gândeşte la consecinţe. tăiem aiurea orice. Ce contează că natalitatea va scădea. O să ajungem şi noi ca nemţii, popor îmbătrânit. Cu menţiunea că ei reuşesc în condiţiile astea să plătească pensiile, iar noi nu. Şi aşa, foarte mulţi tineri aleg să emigreze. Aşa că în curând băsescu o să fie preşedinte peste o ţară de pensionari şi piţipoance şi cocalari de neam prost din familii ce lucreaă la stat. Sictir!
Niciodată nu am fost susţinătoarea copiilor făcuţi din liceu, nici măcar din facultate. Consider că într-o societate civilizată nu e normal să vii cu pruncu după tine la cursuri sau OMG! să-l plasezi convenabil la bunici. Dar de aici şi până la obsesia carierismului cu orice preţ, cale lungă. Am văzut că mulţi bărbaţi, pentru că o femeie nu poate debita asemenea inepţii, spun că mamele trebuie să se întoarcă la muncă să nu îşi piardă postul, să lupte pentru slujba lor, etc. Dar la copii se gândeşte cineva. Să zicem că pornim de la ipoteza idioată că în România chiar ar fi locuri la creşă. Un opil la un an abia învaţă să meargă. La o creşă nu se va ocupa cineva personal de fiecare copil. Aşa că, în mare parte va fi lăsat în plata domnului. Iar argumentul cu bunicii, inept. Din câte am văzut eu, copii crescuţi de bunici au tendinţa de a fi foarte râzgâiaţi. În plus, relaţia mamă-copil e foarte importantă în dezvoltarea personală a fiecăruia. Sigur, aici nimeni nu îşi pune problema cât de greu este că creşti un copil, ce greu este să îl naşti şi să îl porţi în pântece nouă luni. Sau că în România e foarte greu să te căsătoreşti şă să ai unde să locuieşti, darămite să creşti un copil. Nimeni nu îşi pune probelmele astea neesenţiale, femeile sunt nişte nenorocite care trebuie să muncească. mă exasperează comparaţia asta cu ţigăncile. Oricum, alea fură şi vor sta şi de acum înaint acasă aşa cum au făcut-o dintotdeauna. Cei afectaţi vor fi tot oamenii cinstiţi.
Eu am constat că dacă ar fi alegeri în curând, nu aş avea cu cine vota. Pur şi simplu nimeni nu se mai gândeşte la consecinţe. tăiem aiurea orice. Ce contează că natalitatea va scădea. O să ajungem şi noi ca nemţii, popor îmbătrânit. Cu menţiunea că ei reuşesc în condiţiile astea să plătească pensiile, iar noi nu. Şi aşa, foarte mulţi tineri aleg să emigreze. Aşa că în curând băsescu o să fie preşedinte peste o ţară de pensionari şi piţipoance şi cocalari de neam prost din familii ce lucreaă la stat. Sictir!
duminică, 28 noiembrie 2010
Definiţii post-moderniste ale şmecheriei
Cred că toată lumea a văzut reclama la BCR. Dacă nu, un scurt rezumat: un nene spune că în tinereţe vroia să fie cântăreţ, să aibă o motocicletă, o soţie blondă şi să locuiască într-un bloc nou. Din imaginile reclamei îl vedem pe nenea că ţine ceva conferinţe cu grafice economice plictisitoare, se dă cu ceva maşină scumpă, are o nevastă roşcată foarte bussiness style şi stă într-o vilă. Non-sensul din final e că spune că datorită tuturor acestor lucruri, nu ar fi avut fetiţa, în mod hilar de paradoxal blondă. Ok, deci copy-writerii români sunt în mare parte dobitoci, ştiam asta deja.
Problema mea e altă. Din reclamă rezultă că toate visele omului respectiv erau de fapt nişte aspiraţii ale unui loser şi tot ceea ce are el acum e foarte cool. Nu reuşesc să înţeleg de unde şi până unde, chiar şi în toate filmele şi serialele americane, toată lumea lucrează în domeniu economic. Sau, cu foarte mici excepţii, face, desigur, PR. Şi cu şi mai mici excepţii, e vreo jurnalistă la o revistă de femei. Pur şi simplu alte meserii nu mai există? Adică de când e atât de cool să fii economist şi atât de lame să fii cântăreţ. De ce e grozav să renunţi la un vis doar pentru că ţi-ai dat seama că nu eşti în stare să lupţi pentru el şi mă-ta şi tac-tu te-au trimis la Ştiinţe Economice pentru că aşa se cuvine. Şi după aceea ne mai întrebăm de ce jumătate din studenţii de la Economie se uită ca boii la poarta nouă când ajung la facultate. Sau de ce un număr nepermis de mare dintre ei stau cu diploma în buzunar şi lucrează ca sale representative, adică pe româneşte, vânzatori.
Apoi, de ce motocicleta ar fi ceva pentru loseri, şi maşina ceva pentru învingători. Mie îmi plac maşinile şi îmi doresc cu ardoare una, dar sunt oameni care nu işi doresc asta. Vrem să ne dăm mari capitalişti, când de fapt am rămas nişte comunişti bazaţi pe ideea că toţi trebuie să fim la fel. De când a te maturiza înseamnă a renunţa la propriile vise şi a te încadra în turma manipulată de filme americane?
Partea cu nevasta. Aici propovăduim ideea stupidă că femeile se împart în două categorii. Alea bune de nevasta şi alea bune de amante. Nevasta trebuie să fie o femeie serioasă, de preferinţă plictisitoare şi uşor îmbătrânită temporar, cu o slujbă tot în domeniul economiei, personalitate 0 şi mai ales, frigidă (ca nu cumva să existe minimul risc ca masculul Alfa bussiness boy să fie înşelat). Cele bune de amante sunt în general mai sexi, nu neapărat blonde. Dar cuvântul nu a fost folosit întâmplător. Din ce ce ne învaţă tot filmele americane, în marea lor de clişee simpliste, blondele sunt bune la pat, au poftă de viaţă şi nu sunt well-behaved. În general mentalitatea asta e foarte păguboasă pentru bărbaţi. Nu, nevasta nu trebuie să fie aia cu care te poţi afişa la teatru, trebuie să fie aia care îţi ridică tensiunea. La fel şi pentru femei, soţul nu trebuie să fie băiatul adorabil cu penis mic pe care îl plac mama şi tata, ci omul care te scoate din minţi. Altfel, o mai devreme sau mai târziu apar frustrările şi iremediabila întrebare "Ce ar fi fost dacă?"
La chestiunea privitoare la locuinţă, nu cred că e necesar să stai într-o vilă pentru a fi fericit. Oricum, mereu o să aibă cineva o casă mai bengoasă decât a ta. Acum, dacă legislaţia din publicitatea românească ar permite-o şi aş fi o bancă concurentă, aş face un spot contra la rahatu asta românesc marca BCR. Cu un om ce îşi trăieşte viaţa, lyfe of a rockstar style. Îmi place să cred că ar prinde la un segment de tineri care nu sunt marcaţi de clişee comuniste şi boala de a fi toţi din aceeaşi matriţă. I just hate my country.
Problema mea e altă. Din reclamă rezultă că toate visele omului respectiv erau de fapt nişte aspiraţii ale unui loser şi tot ceea ce are el acum e foarte cool. Nu reuşesc să înţeleg de unde şi până unde, chiar şi în toate filmele şi serialele americane, toată lumea lucrează în domeniu economic. Sau, cu foarte mici excepţii, face, desigur, PR. Şi cu şi mai mici excepţii, e vreo jurnalistă la o revistă de femei. Pur şi simplu alte meserii nu mai există? Adică de când e atât de cool să fii economist şi atât de lame să fii cântăreţ. De ce e grozav să renunţi la un vis doar pentru că ţi-ai dat seama că nu eşti în stare să lupţi pentru el şi mă-ta şi tac-tu te-au trimis la Ştiinţe Economice pentru că aşa se cuvine. Şi după aceea ne mai întrebăm de ce jumătate din studenţii de la Economie se uită ca boii la poarta nouă când ajung la facultate. Sau de ce un număr nepermis de mare dintre ei stau cu diploma în buzunar şi lucrează ca sale representative, adică pe româneşte, vânzatori.
Apoi, de ce motocicleta ar fi ceva pentru loseri, şi maşina ceva pentru învingători. Mie îmi plac maşinile şi îmi doresc cu ardoare una, dar sunt oameni care nu işi doresc asta. Vrem să ne dăm mari capitalişti, când de fapt am rămas nişte comunişti bazaţi pe ideea că toţi trebuie să fim la fel. De când a te maturiza înseamnă a renunţa la propriile vise şi a te încadra în turma manipulată de filme americane?
Partea cu nevasta. Aici propovăduim ideea stupidă că femeile se împart în două categorii. Alea bune de nevasta şi alea bune de amante. Nevasta trebuie să fie o femeie serioasă, de preferinţă plictisitoare şi uşor îmbătrânită temporar, cu o slujbă tot în domeniul economiei, personalitate 0 şi mai ales, frigidă (ca nu cumva să existe minimul risc ca masculul Alfa bussiness boy să fie înşelat). Cele bune de amante sunt în general mai sexi, nu neapărat blonde. Dar cuvântul nu a fost folosit întâmplător. Din ce ce ne învaţă tot filmele americane, în marea lor de clişee simpliste, blondele sunt bune la pat, au poftă de viaţă şi nu sunt well-behaved. În general mentalitatea asta e foarte păguboasă pentru bărbaţi. Nu, nevasta nu trebuie să fie aia cu care te poţi afişa la teatru, trebuie să fie aia care îţi ridică tensiunea. La fel şi pentru femei, soţul nu trebuie să fie băiatul adorabil cu penis mic pe care îl plac mama şi tata, ci omul care te scoate din minţi. Altfel, o mai devreme sau mai târziu apar frustrările şi iremediabila întrebare "Ce ar fi fost dacă?"
La chestiunea privitoare la locuinţă, nu cred că e necesar să stai într-o vilă pentru a fi fericit. Oricum, mereu o să aibă cineva o casă mai bengoasă decât a ta. Acum, dacă legislaţia din publicitatea românească ar permite-o şi aş fi o bancă concurentă, aş face un spot contra la rahatu asta românesc marca BCR. Cu un om ce îşi trăieşte viaţa, lyfe of a rockstar style. Îmi place să cred că ar prinde la un segment de tineri care nu sunt marcaţi de clişee comuniste şi boala de a fi toţi din aceeaşi matriţă. I just hate my country.
miercuri, 24 noiembrie 2010
Masculi adevăraţi
Mi-am pus un banal status pe Facebook astăzi şi s-au găsit câţiva oameni foarte inteligenţi din galerie de la Poli să mă înjure. Primul dintre ei mi-a dat acum ceva vreme friend request, ghiont şi like. eu nu accpet pe reţelele de socializare la prieteni persoane pe care nu le cunosc. Am specificat asta, nu e nimic personal, ba mi se pare chiar foarte normal. Tipul se găsea îndreptăţit să îmi ceară socoteală pentru ce fac eu în timpul liber. Faptul că nu m-am enervat, am fost calmă şi le-am dat replici pe care ei evident nu le pot procesa, i-a făcut să mă facă înţepată. Bun, aşa că am rămas şi eu cu câteva nelămuriri, probabil datorită acelor.
1. De ce vă îmbrăcaţi toţi la fel doar de la Osiris? E o uniformă?
2. Burta şi guşa sunt condiţii la intrarea în galerie, sau se dobândesc după?
3. De ce vă lăudaţi că vă susţineţi echipa şi prin deplasări provocaţi oameni din gări la "fair fight-uri"? Nu văd legătura.
4. De ce reacţionaţi la chestiuni ce nu au nicio legătură cu galeria tot în spirit de turmă? Singuri nu faceţi faţă?
5. De ce aveţi impresia că oricine e interesat de ce gândiţi voi?
Nu mă adresez aici tuturor suporterilor, doar că foarte mare parte din ei au aceste frustrări. Trăiesc cu impresia că sunt buricul pământului, masculii masculilor, mai tari la cafteală ca Rambo şi mai inteligenţi ca Einstein. În realitate, majoritatea nu sunt în stare să îşi găsească o prietenă sau vreun serviciu decent. Şi atunci, normal, o dăm în deplasări cu mult alcool şi cafteală, că doar orice om are frustrări ce trebuie refulate pe undeva. Sincer, ar fi bine dacă cu înfiinţarea Druckeriei s-ar schimba ceva, dar mă îndoiesc. Pe unii îi mai poate schimba doar şcoala de corecţie.
1. De ce vă îmbrăcaţi toţi la fel doar de la Osiris? E o uniformă?
2. Burta şi guşa sunt condiţii la intrarea în galerie, sau se dobândesc după?
3. De ce vă lăudaţi că vă susţineţi echipa şi prin deplasări provocaţi oameni din gări la "fair fight-uri"? Nu văd legătura.
4. De ce reacţionaţi la chestiuni ce nu au nicio legătură cu galeria tot în spirit de turmă? Singuri nu faceţi faţă?
5. De ce aveţi impresia că oricine e interesat de ce gândiţi voi?
Nu mă adresez aici tuturor suporterilor, doar că foarte mare parte din ei au aceste frustrări. Trăiesc cu impresia că sunt buricul pământului, masculii masculilor, mai tari la cafteală ca Rambo şi mai inteligenţi ca Einstein. În realitate, majoritatea nu sunt în stare să îşi găsească o prietenă sau vreun serviciu decent. Şi atunci, normal, o dăm în deplasări cu mult alcool şi cafteală, că doar orice om are frustrări ce trebuie refulate pe undeva. Sincer, ar fi bine dacă cu înfiinţarea Druckeriei s-ar schimba ceva, dar mă îndoiesc. Pe unii îi mai poate schimba doar şcoala de corecţie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
