Masculi adevăraţi

Mi-am pus un banal status pe Facebook astăzi şi s-au găsit câţiva oameni foarte inteligenţi din galerie de la Poli să mă înjure. Primul dintre ei mi-a dat acum ceva vreme friend request, ghiont şi like. eu nu accpet pe reţelele de socializare la prieteni persoane pe care nu le cunosc. Am specificat asta, nu e nimic personal, ba mi se pare chiar foarte normal. Tipul se găsea îndreptăţit să îmi ceară socoteală pentru ce fac eu în timpul liber. Faptul că nu m-am enervat, am fost calmă şi le-am dat replici pe care ei evident nu le pot procesa, i-a făcut să mă facă înţepată. Bun, aşa că am rămas şi eu cu câteva nelămuriri, probabil datorită acelor.
1. De ce vă îmbrăcaţi toţi la fel doar de la Osiris? E o uniformă?
2. Burta şi guşa sunt condiţii la intrarea în galerie, sau se dobândesc după?
3. De ce vă lăudaţi că vă susţineţi echipa şi prin deplasări provocaţi oameni din gări la "fair fight-uri"? Nu văd legătura.
4. De ce reacţionaţi la chestiuni ce nu au nicio legătură cu galeria tot în spirit de turmă? Singuri nu faceţi faţă?
5. De ce aveţi impresia că oricine e interesat de ce gândiţi voi?

Nu mă adresez aici tuturor suporterilor, doar că foarte mare parte din ei au aceste frustrări. Trăiesc cu impresia că sunt buricul pământului, masculii masculilor, mai tari la cafteală ca Rambo şi mai inteligenţi ca Einstein. În realitate, majoritatea nu sunt în stare să îşi găsească o prietenă sau vreun serviciu decent. Şi atunci, normal, o dăm în deplasări cu mult alcool şi cafteală, că doar orice om are frustrări ce trebuie refulate pe undeva. Sincer, ar fi bine dacă cu înfiinţarea Druckeriei s-ar schimba ceva, dar mă îndoiesc. Pe unii îi mai poate schimba doar şcoala de corecţie.

Cât costă, cu adevărat, un bilet la finala Cupei

Biletele în Timişoara s-au epuizat în două ore, dar fără niciun anunţ oficial pe site-ul clubului. Am avut pe cineva la Târgu-Jiu, dar într-un timp şi mai scurt i s-au cumpărat biletele din faţă. N-am renunţat. Am atârnat o zi întreagă în oraş, rugându-ne de bişniţaru din faţă de la Bega şi cautând alţii prin oraş. Ne-am bazat că ne vor acosta ei pentru că mi-au luat un tricou violet şi Gabi avea fularul la el. Nu a fost aşa. Am mers totuşi la Târgu-Jiu. Când am aterizat acolo, am început să colindăm centrul. Îmi era frică să mă gândesc că nu o să găsim, deşi venisem şi pentru o întâlnire cu colegii, acum, la final de an universitar şi început de vacanţă. Am găsit. 60 Ron. Ocazia de a-ţi încuraja echipa, nepreţuită. Şi eu nici măcar nu sunt polistă. Am fost fericită. Până când a început meciul.
Să vă spun eu acum cât ne-au costat biletele, de fapt. Am făcut un drum cu autocarul, sperând că Poli va ridica trofeul deasupra capului. I-am mulţumit cerului că am găsit bilete la tribună şi nu m-am aflat în peluză. Îmi era si frică să plec de la stadion la un moment dat. Doar eu, Gabi şi Marian. Am căutat după meci o pizzerie, pentru că localnicul nostru nu îşi făcuse temele, deşi i le dădusem cu luni bune în urmă şi chiar ne asigurase că există localuri şi nu aveam nevoie de rezervare la autocar înapoi. Am stat aiurea prin Târgu-Jiu pentru că, surpriză, am constatat că nu aveam unde sa mergem. Am dormit într-un autocar luat la 4 dimineaţă. Mă rog, nu s-a putut spune că am dormit. Măcar cel de la Normandia nu avea ca cel de la Viitorul, cu care am venit, un fier sub scaune în care să ne zgâriem serios la picioare. Mai ales că eu mi-am luat pantaloni scurţi, pentru că nu prevăzusem, cu imaginaţia mea destul de bogată de altfel, că nu o să am unde sta peste noapte. Da, sunt mai răcită de când am plecat. Mi-a fost dat să aud o scuză extrem de inventivă şi tâmpită în acelaşi timp. Tot pentru noi venea, meciul era doar o cireaşă. Dar nu cea de pe tort, pentru că fără meci, noi nu mai eram aceiaşi amici cum eram la Timişoara. Şi mai ales, pentru că la sat nu era semnal, iar persoana interesată, deşi ştia că îi putem găsi bilet, nu ne-a mai căutat din puţinele locuri unde avea semnal. Deci, mulţumim Nicu şi Ludu. Din nou alături de noi, la bine şi la rău. Am văzut un joc lamentabil al echipei, un arbitraj suspect, o dezlănţuire a unui public ce nu mai poate aştepta veşnica promisiune a obiectivului următor. Iar acum, ajunsă acasă, văd declaraţiile penibile ale lui Lupescu şi Sandu. Aşa că le mulţumesc cu această ocazie tuturor celor ce au făcut ca fericirea mea din momentul în care m-am aşezat pe locul 14, rândul 3 din sectorul E al tribunei 2 s-a transformat într-un adânc dezgust. Fie că sunt mari oficiali, burtoşi din lojă, bişniţarii cocalari, gazde minunate, prieteni fără o viaţă, şoferi de autocar cu mâna lipită de claxon sau jucători de fotbal.
RUŞINE, RUŞINE, RUŞINE SĂ VĂ FIE.