Vorba unui coleg de conferinţe, toată lumea dă like când cineva îşi pune pe Facebook că e într-o relaţie sau că se desparte. Şi din ce în ce mai multă lume face asta. Şi face asta fără să ştie neapărat cât de minunat e partenerul/partenera nouă din viaţa celui care nu mai e single, pentru simplul fapt că nu îl cunoaşte sau nu are nicio dovadă certă că persoana care a venit să alunge singurătatea prietenului există. Deci se alunecă într-un mare penibil.
Să explicăm ambele fenomene. În primul caz, vrem să părem the good guys, care se bucură de fericirea prietenilor. Caz tipic de ipocrizie. În spatele acestei aşa-zise bunăvoinţe găsim mentalitatea de looseri a acestui popor. Menţionez că nu am remarcat mentalitatea această foarte preponderent în Timişoara, cât în alte regiuni ale ţării, în special Moldova. Acolo toată lumea se miră de ce nu ai prieten. Dar chestia e valabilă şi pentru multă lume de aici. Că viaţa fără o relaţie e ca salata orientală fără cartofi. Părerea mea e că femeile au de pierdut de pe urma sindromului de viaţă petrecută în permanenţă în relaţii cică serioase. Pe lângă faptul că nu e tocmai ok să îţi începi viaţa sexuală prea devreme, şi statisticile despre cancerul de col uterin o dovedesc, fetele nu învaţă să fie puternice, să ia decizii singure. Când ai o problemă, plângi pe umărul lui iubi. Sigur că e mai simplu, doar că ar fi bine pentru dezvoltarea ta personală să ai perioade în viaţă în care să strângi din dinţi şi să înveţi să faci faţă singură problemelor. În plus, aşa se acceptă orice relaţie de dragul relaţiei, şi te poţi trezi că ai pierdut timp cu o persoană care nu te atrage şi faţă de care nu ai sentimente reale, timp în care poate ai fi cunoscut iubirea vieţii tale. Aşa că nu cred că e cazul de atâta ipocrizie, ca şi cum orice relaţie se va termina într-o căsărie sfârşită cu plimbări de mână în pac si la 80 de ani. Guess not, nu va fi deloc aşa.
Aici vine partea mai savuroasă. Mulţi dau like şi când cineva devine singur. Sigur că este ok dacă persoană era într-o relaţie de doi bani, aşa cum cunosc şi eu destule. Adică, eşti cu cineva doar de dragul de a avea mereu un partener de sex la dispozitie, un umăr de plâns, o persoană pentru afişări, etc. Dar în mod real nu există nicio tandreţe, "tâmpito" este un apelativ la fel de frecvent ca "bună ziua", relaţia a devenit de mult plictisitoare, etc. Numai că nu ştiu dacă toată lumea se încântă neapărat din motivele acestea, foarte serioase, şi pe care iar noi, ca popor cu demnitate şi respect pentru propria persoană 0, nu le percepem. Pur şi simplu, e sindromul capra-vecinului. Sau, vai fată, ce bine că aia e singură şi eu mi-am găsit prostul care să mă ia de nevastă, ergo sunt superioară.
Ideea e că ne raportăm la oameni din perspectiva relaţiei, şi nu din perspectiva valorii individuale. Sincer, nu am de gând să îmi pierd ore din viaţă cu un om care mă plictiseşte. Nu, nu e foarte benefic pentru tine să îi dai a 15a şansă, poate îl cunoşti mai bine. Doamne-doamne ne-a dat un creier cu care ne dăm seama cu uşurinţă dacă cineva ne este pe plac sau nu. Doar că disperare şi prostia românilor ne fac să ne comportăm altfel. Sau foamea de bani a femeilor, depinde de problemă. Timpul o mult prea preţios că să te combini cu cineva şi din disperare a uita ex-ul, dar asta e deja altă poveste. Acum, terminăm postarea ca să dăm link pe Facebook şi lumea să se comporte mai firesc. De exemplu, mai multe like-uri la angajări, care sunt nişte realizări în care se vede mult mai bine meritul cuiva decât în faptul că şi-a găsit perechea până la următorul like de single.
marți, 11 ianuarie 2011
joi, 16 decembrie 2010
2010 a ramas corigent
La fel cum ramane si compul meu acum, ca nu imi ia diacriticele la blog. Spun ca anul 2010 a ramas corigent nu din motive politice, sociale, pentru ca lumea n-ar merge in directia cuvenita. 2010 a ramas corigent pentru mine. Numele il recomanda ca un an de nota 2010. Pentru mine nu a fost deloc asa. Cel putin in mare parte, excluzand lunile de inceput ale anului.
In viata trebuie sa invatam cateva lectii importante. O mare parte ramas necunoscute pentru multi. Cel mai simplu e sa inveti sa iubesti, inveti dupa aceea sa ierti (deja cliseistic), inveti sa lupti, inveti sa te ridici dupa esecuri. La un moment dat, mai ales daca ai o viata in genul scenariu-de-film-tampit, ca mine, vei ajunge sa fii nevoit sa inveti ceva mult mai greu. Sa renunti. Dar pe bune. Nu de fatada, nu din orgoliu, nu cu sperante desarte ca lucrurile vor fi mai bune. Nu, uneori chiar nu vor fi, asa ca tot ceea ce iti ramane e sa te desprinzi de ceea ce iti face rau.
Cu atat mai greu pentru mine, dupa cat de incapatanata sunt. Nu mi-a placut deloc ca a trebuit sa intorc spatele unor persoane pe care le aveam in top friends pe retelele de socializare. Desi poate parea ca am avut o satisfactie eu-pot-si-fara-tine, prin faptul ca am fost foarte categorica, ei bine, nu a fost asa. Mi-ar fi placut ca multe lucruri sa nu se fi intamplat. Ar fi fost frumos, dar timpul nu poate fi intors inapoi, si nici dezamagirile nu pot fi sterse cu buretele.
Traiam si, cred, inca mai traiesc cu convingerea ca doua persoane care s-au iubit nu pot fi pur si simplu prieteni cand sentimentele se duc naibii. Nu am suportat niciodata ipocriziile, fie si cele sociale. Sincera sa fiu, nu stiu cat e de bine. Cat e de normal ca sa ajungi sa urasti din intrigi ale celor din jur si cat e de normal sa fi sunat doar ca sa ti se serveasca niste minciuni puerile. Poate ca esuez eu la capitolul despartiri, sau poate ca e ok sa fii totul sau nimic. Dar parca totusi nu era nevoie de atata ura.
Si daca in dragoste trebuie oricand sa fii pregatit sa iti fuga presul de sub picioare, nu credeam ca acelasi lucru e valabil in relatiile relativ stranse de prietenie. Credeam ca o prietenie nu poate sa se termine pur si simplu. Nu-i zici prietenei pur si simplu "Idioato!", inchizi telefonul si gata. Desi uneori se intampla si asa. Credeam ca fetele se cearta doar de la baieti, si daca nu sunt rivalitati de genul acesta, e ok. Am fost naiva. Poate veni o zi in care pur si simplu, devii plictisitoare, ca un bibelou demodat ce se cere nu aruncat, dar indesat la cutia din pod pe care nimeni nu o va mai deschide niciodata.
Am renuntat si sa mai ascult rautatile gratuite. Capitol special aici pentru cei care isi dau cu parere despre felul in care altii ar trebui sa isi traiasca viata. Nu frate, nu ma intereseaa parerea ta. Poti sa ai si 60 de ani si oricate merite vrei tu. Nu poti sa traiesti tu in locul meu. In general, am ajuns sa am o lista de mess foarte lunga. Iar cine imi spune ce sa fac sau ma trateaza de sus, va fi sters, dupa ce in prealabil ma voi trece permanently offline, asta pentru ca nu imi place sa plictisesc aiurea lumea superioara.
La vremurile pe care le traim, am ajuns si sa renunt dpdv al inceputului timid de cariera la ce visam inainte. De fapt nu sa renunt, dar sa iau in considerare si un plan B. Sau C. Sau D. Cat mai bine pana la Z. Ma felicit foarte mult, nu mult, pentru ca am putut renunta si la o sansa asa-zisa decenta. Pentru ca intuitia feminina nu m-a tradat niciodata, am plecat de unde scriam la inceput, pentru ca am refuzat statutul de sclav pe plantatie. Nu mi se pare normal sa ti impuna un viitor somaj prin contract de la cineva care pretinde ca a fost singura persoana care i-a pus intrebari lui Mancini la conferinta de dupa meciul cu Poli, pentru ca, evident, restul ziaristilor erau varza. Nu e normal ca tu sa fii somer in viitor in timp ce altii beneficiaza un an de scutiri de impozite. La fel cum e o dovada crasa de prostie si nesimtire sa ii spui cuiva ca are nume de piata. Deci, spre deosebire de personajul pe care il consider un esec total din "Diavolul se imbraca de la Prada", nu am semnat contractul de renuntare la capacitatea de a discerne intre ceea ce e normal sa se intample si ce nu. Pana la urma daca nu o sa imi iasa duma cu jurnalismul, o sa pot fi si secretara. Sau vanzatoare. Sau ospatarita prin Italia sau Spania, o perioada scurta, cat sa imi strang bani. Sunt la master, inca am timp sa incerc in presa. The clock is not ticking yet si mai are ceva timp pana sa inceapa. Daca acum ceva ani, cineva mi-ar fi zis ca nu as lucra in presa niciodata, m-as fi ofitcat peste puterile si limitele normalitatii. Nu ca acum consider ca e ok. Doar ca, daca nu merge, trebuie sa fii pregatit sa accepti ca viata nu se termina daca trebuie sa iei o curba, la stanga sau la dreapta.
Au fost multe chestii la care am renuntat. Sincer, nu stiu cum am avut puterea. Nu stiu nici daca e bine, daca in unele cazuri nu ar fi meritat sa mai incerc. Poate am abandonat unele batalii intr-un fel in care poza mea de acum cativa ani m-ar fi certat. Doar ca uneori, obosesti sa mai tot incerci. Iar au am obosit.
Singura chestie de nota 10 din anul acesta a fost pentru mine licenta. In rest, mai mult reintariri solide a ideei ca nu avem certitudini si ca, de fapt, suntem de multe ori, foarte singuri. Asa ca data aceasta corigenta a anului curent, am pretentia ca anul viitor sa fie, realmente, unul de nota 11. 11 plus chiar. Vreau sa nu mai merg la materii de dictare la master (definitia cromozomilor, si da, e master de jurnalism sportiv). Vreau sa progresam cu site-ul unde scriu acum, sau sa pot sa imi gasesc ceva in alta parte, n-am pretentii asa mari oricum. Vreau sa pot avea bursa in continuare, pentru ca depind psihic de sporul de toale. Vreau ca ai mei sa nu ma mai trateze ca pe un copil de 5 ani si sa inteleaga ca am nevoie uneori sa nu se amestece in problemele mele. Vreau sa am ocazia ca, din cand in cand, sa plec din Timisoara. Asta pentru ca sunt foarte obosita psihic si calatoriile, chiar scurte, ma fac sa mai uit din probleme. Cam asa, in mare. Ok, poate ar fi nevoie si de ceva spor la capitolul corazon. Si nici nu m-as supara sa castig la Sofer de Romania. In baza dezamagirilor si stresului din anul care acus se va incheia, sper ca macar o parte din dorinte sa fie realizate pana la capat. Ah da, anul acesta vreau sa invat sa gatesc la modul serios.
In viata trebuie sa invatam cateva lectii importante. O mare parte ramas necunoscute pentru multi. Cel mai simplu e sa inveti sa iubesti, inveti dupa aceea sa ierti (deja cliseistic), inveti sa lupti, inveti sa te ridici dupa esecuri. La un moment dat, mai ales daca ai o viata in genul scenariu-de-film-tampit, ca mine, vei ajunge sa fii nevoit sa inveti ceva mult mai greu. Sa renunti. Dar pe bune. Nu de fatada, nu din orgoliu, nu cu sperante desarte ca lucrurile vor fi mai bune. Nu, uneori chiar nu vor fi, asa ca tot ceea ce iti ramane e sa te desprinzi de ceea ce iti face rau.
Cu atat mai greu pentru mine, dupa cat de incapatanata sunt. Nu mi-a placut deloc ca a trebuit sa intorc spatele unor persoane pe care le aveam in top friends pe retelele de socializare. Desi poate parea ca am avut o satisfactie eu-pot-si-fara-tine, prin faptul ca am fost foarte categorica, ei bine, nu a fost asa. Mi-ar fi placut ca multe lucruri sa nu se fi intamplat. Ar fi fost frumos, dar timpul nu poate fi intors inapoi, si nici dezamagirile nu pot fi sterse cu buretele.
Traiam si, cred, inca mai traiesc cu convingerea ca doua persoane care s-au iubit nu pot fi pur si simplu prieteni cand sentimentele se duc naibii. Nu am suportat niciodata ipocriziile, fie si cele sociale. Sincera sa fiu, nu stiu cat e de bine. Cat e de normal ca sa ajungi sa urasti din intrigi ale celor din jur si cat e de normal sa fi sunat doar ca sa ti se serveasca niste minciuni puerile. Poate ca esuez eu la capitolul despartiri, sau poate ca e ok sa fii totul sau nimic. Dar parca totusi nu era nevoie de atata ura.
Si daca in dragoste trebuie oricand sa fii pregatit sa iti fuga presul de sub picioare, nu credeam ca acelasi lucru e valabil in relatiile relativ stranse de prietenie. Credeam ca o prietenie nu poate sa se termine pur si simplu. Nu-i zici prietenei pur si simplu "Idioato!", inchizi telefonul si gata. Desi uneori se intampla si asa. Credeam ca fetele se cearta doar de la baieti, si daca nu sunt rivalitati de genul acesta, e ok. Am fost naiva. Poate veni o zi in care pur si simplu, devii plictisitoare, ca un bibelou demodat ce se cere nu aruncat, dar indesat la cutia din pod pe care nimeni nu o va mai deschide niciodata.
Am renuntat si sa mai ascult rautatile gratuite. Capitol special aici pentru cei care isi dau cu parere despre felul in care altii ar trebui sa isi traiasca viata. Nu frate, nu ma intereseaa parerea ta. Poti sa ai si 60 de ani si oricate merite vrei tu. Nu poti sa traiesti tu in locul meu. In general, am ajuns sa am o lista de mess foarte lunga. Iar cine imi spune ce sa fac sau ma trateaza de sus, va fi sters, dupa ce in prealabil ma voi trece permanently offline, asta pentru ca nu imi place sa plictisesc aiurea lumea superioara.
La vremurile pe care le traim, am ajuns si sa renunt dpdv al inceputului timid de cariera la ce visam inainte. De fapt nu sa renunt, dar sa iau in considerare si un plan B. Sau C. Sau D. Cat mai bine pana la Z. Ma felicit foarte mult, nu mult, pentru ca am putut renunta si la o sansa asa-zisa decenta. Pentru ca intuitia feminina nu m-a tradat niciodata, am plecat de unde scriam la inceput, pentru ca am refuzat statutul de sclav pe plantatie. Nu mi se pare normal sa ti impuna un viitor somaj prin contract de la cineva care pretinde ca a fost singura persoana care i-a pus intrebari lui Mancini la conferinta de dupa meciul cu Poli, pentru ca, evident, restul ziaristilor erau varza. Nu e normal ca tu sa fii somer in viitor in timp ce altii beneficiaza un an de scutiri de impozite. La fel cum e o dovada crasa de prostie si nesimtire sa ii spui cuiva ca are nume de piata. Deci, spre deosebire de personajul pe care il consider un esec total din "Diavolul se imbraca de la Prada", nu am semnat contractul de renuntare la capacitatea de a discerne intre ceea ce e normal sa se intample si ce nu. Pana la urma daca nu o sa imi iasa duma cu jurnalismul, o sa pot fi si secretara. Sau vanzatoare. Sau ospatarita prin Italia sau Spania, o perioada scurta, cat sa imi strang bani. Sunt la master, inca am timp sa incerc in presa. The clock is not ticking yet si mai are ceva timp pana sa inceapa. Daca acum ceva ani, cineva mi-ar fi zis ca nu as lucra in presa niciodata, m-as fi ofitcat peste puterile si limitele normalitatii. Nu ca acum consider ca e ok. Doar ca, daca nu merge, trebuie sa fii pregatit sa accepti ca viata nu se termina daca trebuie sa iei o curba, la stanga sau la dreapta.
Au fost multe chestii la care am renuntat. Sincer, nu stiu cum am avut puterea. Nu stiu nici daca e bine, daca in unele cazuri nu ar fi meritat sa mai incerc. Poate am abandonat unele batalii intr-un fel in care poza mea de acum cativa ani m-ar fi certat. Doar ca uneori, obosesti sa mai tot incerci. Iar au am obosit.
Singura chestie de nota 10 din anul acesta a fost pentru mine licenta. In rest, mai mult reintariri solide a ideei ca nu avem certitudini si ca, de fapt, suntem de multe ori, foarte singuri. Asa ca data aceasta corigenta a anului curent, am pretentia ca anul viitor sa fie, realmente, unul de nota 11. 11 plus chiar. Vreau sa nu mai merg la materii de dictare la master (definitia cromozomilor, si da, e master de jurnalism sportiv). Vreau sa progresam cu site-ul unde scriu acum, sau sa pot sa imi gasesc ceva in alta parte, n-am pretentii asa mari oricum. Vreau sa pot avea bursa in continuare, pentru ca depind psihic de sporul de toale. Vreau ca ai mei sa nu ma mai trateze ca pe un copil de 5 ani si sa inteleaga ca am nevoie uneori sa nu se amestece in problemele mele. Vreau sa am ocazia ca, din cand in cand, sa plec din Timisoara. Asta pentru ca sunt foarte obosita psihic si calatoriile, chiar scurte, ma fac sa mai uit din probleme. Cam asa, in mare. Ok, poate ar fi nevoie si de ceva spor la capitolul corazon. Si nici nu m-as supara sa castig la Sofer de Romania. In baza dezamagirilor si stresului din anul care acus se va incheia, sper ca macar o parte din dorinte sa fie realizate pana la capat. Ah da, anul acesta vreau sa invat sa gatesc la modul serios.
luni, 6 decembrie 2010
La muncă, nenorocitelor!
Chiar acum dobitocii de la guvern vorbesc despre indemnizaţiile pentru mame. MediaFax anunţă că băsescu e un fervent susţinător al limitării concediului pentru mame la un an. Îmi place că sunt mulţi inteligenţi care îl apără pe considerentul că în Europa nu e aşa. N-am înţeles de ce întotdeauna tot ce fac americanii sau europenii trebuie neapărat să fie şi bun, dar probabil mulţi crescuţi în spirit comunist, adică fără antrenamentul unei gândiri critice, simt nevoia să preia papagaliceşte tot. Fără să se gândească că oricum continentul nostru se confruntă cu problema îmbătrânirii populaţiei într-un ritm foarte accelerat.
Niciodată nu am fost susţinătoarea copiilor făcuţi din liceu, nici măcar din facultate. Consider că într-o societate civilizată nu e normal să vii cu pruncu după tine la cursuri sau OMG! să-l plasezi convenabil la bunici. Dar de aici şi până la obsesia carierismului cu orice preţ, cale lungă. Am văzut că mulţi bărbaţi, pentru că o femeie nu poate debita asemenea inepţii, spun că mamele trebuie să se întoarcă la muncă să nu îşi piardă postul, să lupte pentru slujba lor, etc. Dar la copii se gândeşte cineva. Să zicem că pornim de la ipoteza idioată că în România chiar ar fi locuri la creşă. Un opil la un an abia învaţă să meargă. La o creşă nu se va ocupa cineva personal de fiecare copil. Aşa că, în mare parte va fi lăsat în plata domnului. Iar argumentul cu bunicii, inept. Din câte am văzut eu, copii crescuţi de bunici au tendinţa de a fi foarte râzgâiaţi. În plus, relaţia mamă-copil e foarte importantă în dezvoltarea personală a fiecăruia. Sigur, aici nimeni nu îşi pune problema cât de greu este că creşti un copil, ce greu este să îl naşti şi să îl porţi în pântece nouă luni. Sau că în România e foarte greu să te căsătoreşti şă să ai unde să locuieşti, darămite să creşti un copil. Nimeni nu îşi pune probelmele astea neesenţiale, femeile sunt nişte nenorocite care trebuie să muncească. mă exasperează comparaţia asta cu ţigăncile. Oricum, alea fură şi vor sta şi de acum înaint acasă aşa cum au făcut-o dintotdeauna. Cei afectaţi vor fi tot oamenii cinstiţi.
Eu am constat că dacă ar fi alegeri în curând, nu aş avea cu cine vota. Pur şi simplu nimeni nu se mai gândeşte la consecinţe. tăiem aiurea orice. Ce contează că natalitatea va scădea. O să ajungem şi noi ca nemţii, popor îmbătrânit. Cu menţiunea că ei reuşesc în condiţiile astea să plătească pensiile, iar noi nu. Şi aşa, foarte mulţi tineri aleg să emigreze. Aşa că în curând băsescu o să fie preşedinte peste o ţară de pensionari şi piţipoance şi cocalari de neam prost din familii ce lucreaă la stat. Sictir!
Niciodată nu am fost susţinătoarea copiilor făcuţi din liceu, nici măcar din facultate. Consider că într-o societate civilizată nu e normal să vii cu pruncu după tine la cursuri sau OMG! să-l plasezi convenabil la bunici. Dar de aici şi până la obsesia carierismului cu orice preţ, cale lungă. Am văzut că mulţi bărbaţi, pentru că o femeie nu poate debita asemenea inepţii, spun că mamele trebuie să se întoarcă la muncă să nu îşi piardă postul, să lupte pentru slujba lor, etc. Dar la copii se gândeşte cineva. Să zicem că pornim de la ipoteza idioată că în România chiar ar fi locuri la creşă. Un opil la un an abia învaţă să meargă. La o creşă nu se va ocupa cineva personal de fiecare copil. Aşa că, în mare parte va fi lăsat în plata domnului. Iar argumentul cu bunicii, inept. Din câte am văzut eu, copii crescuţi de bunici au tendinţa de a fi foarte râzgâiaţi. În plus, relaţia mamă-copil e foarte importantă în dezvoltarea personală a fiecăruia. Sigur, aici nimeni nu îşi pune problema cât de greu este că creşti un copil, ce greu este să îl naşti şi să îl porţi în pântece nouă luni. Sau că în România e foarte greu să te căsătoreşti şă să ai unde să locuieşti, darămite să creşti un copil. Nimeni nu îşi pune probelmele astea neesenţiale, femeile sunt nişte nenorocite care trebuie să muncească. mă exasperează comparaţia asta cu ţigăncile. Oricum, alea fură şi vor sta şi de acum înaint acasă aşa cum au făcut-o dintotdeauna. Cei afectaţi vor fi tot oamenii cinstiţi.
Eu am constat că dacă ar fi alegeri în curând, nu aş avea cu cine vota. Pur şi simplu nimeni nu se mai gândeşte la consecinţe. tăiem aiurea orice. Ce contează că natalitatea va scădea. O să ajungem şi noi ca nemţii, popor îmbătrânit. Cu menţiunea că ei reuşesc în condiţiile astea să plătească pensiile, iar noi nu. Şi aşa, foarte mulţi tineri aleg să emigreze. Aşa că în curând băsescu o să fie preşedinte peste o ţară de pensionari şi piţipoance şi cocalari de neam prost din familii ce lucreaă la stat. Sictir!
duminică, 28 noiembrie 2010
Definiţii post-moderniste ale şmecheriei
Cred că toată lumea a văzut reclama la BCR. Dacă nu, un scurt rezumat: un nene spune că în tinereţe vroia să fie cântăreţ, să aibă o motocicletă, o soţie blondă şi să locuiască într-un bloc nou. Din imaginile reclamei îl vedem pe nenea că ţine ceva conferinţe cu grafice economice plictisitoare, se dă cu ceva maşină scumpă, are o nevastă roşcată foarte bussiness style şi stă într-o vilă. Non-sensul din final e că spune că datorită tuturor acestor lucruri, nu ar fi avut fetiţa, în mod hilar de paradoxal blondă. Ok, deci copy-writerii români sunt în mare parte dobitoci, ştiam asta deja.
Problema mea e altă. Din reclamă rezultă că toate visele omului respectiv erau de fapt nişte aspiraţii ale unui loser şi tot ceea ce are el acum e foarte cool. Nu reuşesc să înţeleg de unde şi până unde, chiar şi în toate filmele şi serialele americane, toată lumea lucrează în domeniu economic. Sau, cu foarte mici excepţii, face, desigur, PR. Şi cu şi mai mici excepţii, e vreo jurnalistă la o revistă de femei. Pur şi simplu alte meserii nu mai există? Adică de când e atât de cool să fii economist şi atât de lame să fii cântăreţ. De ce e grozav să renunţi la un vis doar pentru că ţi-ai dat seama că nu eşti în stare să lupţi pentru el şi mă-ta şi tac-tu te-au trimis la Ştiinţe Economice pentru că aşa se cuvine. Şi după aceea ne mai întrebăm de ce jumătate din studenţii de la Economie se uită ca boii la poarta nouă când ajung la facultate. Sau de ce un număr nepermis de mare dintre ei stau cu diploma în buzunar şi lucrează ca sale representative, adică pe româneşte, vânzatori.
Apoi, de ce motocicleta ar fi ceva pentru loseri, şi maşina ceva pentru învingători. Mie îmi plac maşinile şi îmi doresc cu ardoare una, dar sunt oameni care nu işi doresc asta. Vrem să ne dăm mari capitalişti, când de fapt am rămas nişte comunişti bazaţi pe ideea că toţi trebuie să fim la fel. De când a te maturiza înseamnă a renunţa la propriile vise şi a te încadra în turma manipulată de filme americane?
Partea cu nevasta. Aici propovăduim ideea stupidă că femeile se împart în două categorii. Alea bune de nevasta şi alea bune de amante. Nevasta trebuie să fie o femeie serioasă, de preferinţă plictisitoare şi uşor îmbătrânită temporar, cu o slujbă tot în domeniul economiei, personalitate 0 şi mai ales, frigidă (ca nu cumva să existe minimul risc ca masculul Alfa bussiness boy să fie înşelat). Cele bune de amante sunt în general mai sexi, nu neapărat blonde. Dar cuvântul nu a fost folosit întâmplător. Din ce ce ne învaţă tot filmele americane, în marea lor de clişee simpliste, blondele sunt bune la pat, au poftă de viaţă şi nu sunt well-behaved. În general mentalitatea asta e foarte păguboasă pentru bărbaţi. Nu, nevasta nu trebuie să fie aia cu care te poţi afişa la teatru, trebuie să fie aia care îţi ridică tensiunea. La fel şi pentru femei, soţul nu trebuie să fie băiatul adorabil cu penis mic pe care îl plac mama şi tata, ci omul care te scoate din minţi. Altfel, o mai devreme sau mai târziu apar frustrările şi iremediabila întrebare "Ce ar fi fost dacă?"
La chestiunea privitoare la locuinţă, nu cred că e necesar să stai într-o vilă pentru a fi fericit. Oricum, mereu o să aibă cineva o casă mai bengoasă decât a ta. Acum, dacă legislaţia din publicitatea românească ar permite-o şi aş fi o bancă concurentă, aş face un spot contra la rahatu asta românesc marca BCR. Cu un om ce îşi trăieşte viaţa, lyfe of a rockstar style. Îmi place să cred că ar prinde la un segment de tineri care nu sunt marcaţi de clişee comuniste şi boala de a fi toţi din aceeaşi matriţă. I just hate my country.
Problema mea e altă. Din reclamă rezultă că toate visele omului respectiv erau de fapt nişte aspiraţii ale unui loser şi tot ceea ce are el acum e foarte cool. Nu reuşesc să înţeleg de unde şi până unde, chiar şi în toate filmele şi serialele americane, toată lumea lucrează în domeniu economic. Sau, cu foarte mici excepţii, face, desigur, PR. Şi cu şi mai mici excepţii, e vreo jurnalistă la o revistă de femei. Pur şi simplu alte meserii nu mai există? Adică de când e atât de cool să fii economist şi atât de lame să fii cântăreţ. De ce e grozav să renunţi la un vis doar pentru că ţi-ai dat seama că nu eşti în stare să lupţi pentru el şi mă-ta şi tac-tu te-au trimis la Ştiinţe Economice pentru că aşa se cuvine. Şi după aceea ne mai întrebăm de ce jumătate din studenţii de la Economie se uită ca boii la poarta nouă când ajung la facultate. Sau de ce un număr nepermis de mare dintre ei stau cu diploma în buzunar şi lucrează ca sale representative, adică pe româneşte, vânzatori.
Apoi, de ce motocicleta ar fi ceva pentru loseri, şi maşina ceva pentru învingători. Mie îmi plac maşinile şi îmi doresc cu ardoare una, dar sunt oameni care nu işi doresc asta. Vrem să ne dăm mari capitalişti, când de fapt am rămas nişte comunişti bazaţi pe ideea că toţi trebuie să fim la fel. De când a te maturiza înseamnă a renunţa la propriile vise şi a te încadra în turma manipulată de filme americane?
Partea cu nevasta. Aici propovăduim ideea stupidă că femeile se împart în două categorii. Alea bune de nevasta şi alea bune de amante. Nevasta trebuie să fie o femeie serioasă, de preferinţă plictisitoare şi uşor îmbătrânită temporar, cu o slujbă tot în domeniul economiei, personalitate 0 şi mai ales, frigidă (ca nu cumva să existe minimul risc ca masculul Alfa bussiness boy să fie înşelat). Cele bune de amante sunt în general mai sexi, nu neapărat blonde. Dar cuvântul nu a fost folosit întâmplător. Din ce ce ne învaţă tot filmele americane, în marea lor de clişee simpliste, blondele sunt bune la pat, au poftă de viaţă şi nu sunt well-behaved. În general mentalitatea asta e foarte păguboasă pentru bărbaţi. Nu, nevasta nu trebuie să fie aia cu care te poţi afişa la teatru, trebuie să fie aia care îţi ridică tensiunea. La fel şi pentru femei, soţul nu trebuie să fie băiatul adorabil cu penis mic pe care îl plac mama şi tata, ci omul care te scoate din minţi. Altfel, o mai devreme sau mai târziu apar frustrările şi iremediabila întrebare "Ce ar fi fost dacă?"
La chestiunea privitoare la locuinţă, nu cred că e necesar să stai într-o vilă pentru a fi fericit. Oricum, mereu o să aibă cineva o casă mai bengoasă decât a ta. Acum, dacă legislaţia din publicitatea românească ar permite-o şi aş fi o bancă concurentă, aş face un spot contra la rahatu asta românesc marca BCR. Cu un om ce îşi trăieşte viaţa, lyfe of a rockstar style. Îmi place să cred că ar prinde la un segment de tineri care nu sunt marcaţi de clişee comuniste şi boala de a fi toţi din aceeaşi matriţă. I just hate my country.
miercuri, 24 noiembrie 2010
Masculi adevăraţi
Mi-am pus un banal status pe Facebook astăzi şi s-au găsit câţiva oameni foarte inteligenţi din galerie de la Poli să mă înjure. Primul dintre ei mi-a dat acum ceva vreme friend request, ghiont şi like. eu nu accpet pe reţelele de socializare la prieteni persoane pe care nu le cunosc. Am specificat asta, nu e nimic personal, ba mi se pare chiar foarte normal. Tipul se găsea îndreptăţit să îmi ceară socoteală pentru ce fac eu în timpul liber. Faptul că nu m-am enervat, am fost calmă şi le-am dat replici pe care ei evident nu le pot procesa, i-a făcut să mă facă înţepată. Bun, aşa că am rămas şi eu cu câteva nelămuriri, probabil datorită acelor.
1. De ce vă îmbrăcaţi toţi la fel doar de la Osiris? E o uniformă?
2. Burta şi guşa sunt condiţii la intrarea în galerie, sau se dobândesc după?
3. De ce vă lăudaţi că vă susţineţi echipa şi prin deplasări provocaţi oameni din gări la "fair fight-uri"? Nu văd legătura.
4. De ce reacţionaţi la chestiuni ce nu au nicio legătură cu galeria tot în spirit de turmă? Singuri nu faceţi faţă?
5. De ce aveţi impresia că oricine e interesat de ce gândiţi voi?
Nu mă adresez aici tuturor suporterilor, doar că foarte mare parte din ei au aceste frustrări. Trăiesc cu impresia că sunt buricul pământului, masculii masculilor, mai tari la cafteală ca Rambo şi mai inteligenţi ca Einstein. În realitate, majoritatea nu sunt în stare să îşi găsească o prietenă sau vreun serviciu decent. Şi atunci, normal, o dăm în deplasări cu mult alcool şi cafteală, că doar orice om are frustrări ce trebuie refulate pe undeva. Sincer, ar fi bine dacă cu înfiinţarea Druckeriei s-ar schimba ceva, dar mă îndoiesc. Pe unii îi mai poate schimba doar şcoala de corecţie.
1. De ce vă îmbrăcaţi toţi la fel doar de la Osiris? E o uniformă?
2. Burta şi guşa sunt condiţii la intrarea în galerie, sau se dobândesc după?
3. De ce vă lăudaţi că vă susţineţi echipa şi prin deplasări provocaţi oameni din gări la "fair fight-uri"? Nu văd legătura.
4. De ce reacţionaţi la chestiuni ce nu au nicio legătură cu galeria tot în spirit de turmă? Singuri nu faceţi faţă?
5. De ce aveţi impresia că oricine e interesat de ce gândiţi voi?
Nu mă adresez aici tuturor suporterilor, doar că foarte mare parte din ei au aceste frustrări. Trăiesc cu impresia că sunt buricul pământului, masculii masculilor, mai tari la cafteală ca Rambo şi mai inteligenţi ca Einstein. În realitate, majoritatea nu sunt în stare să îşi găsească o prietenă sau vreun serviciu decent. Şi atunci, normal, o dăm în deplasări cu mult alcool şi cafteală, că doar orice om are frustrări ce trebuie refulate pe undeva. Sincer, ar fi bine dacă cu înfiinţarea Druckeriei s-ar schimba ceva, dar mă îndoiesc. Pe unii îi mai poate schimba doar şcoala de corecţie.
joi, 11 noiembrie 2010
Războiul nu a venit, ne continuăm vieţile infecte
Succesul previziunilor despre sfârşitul lumii nu constă în religiozitatea societăţii, ci în frustrările membrilor ei. Avem nevoie să credem că vine ziua când doamne-doamne va împărţi dreptatea, ăia care ne băteau in clasa a 4a vor merge în iad unde vor fi supuşi la perversiuni sexuale anale, iar cei buni se vor duce in Rai, vor trăi for ever în Nirvana, vor avea un veşnic orgasm. Şi nu pentru că noi credem în chestiile astea, ci pentru că ne place să credem că noi nu greşim niciodată şi toţi cei care ne stau împotriva şi-o vor lua one way or another.
O baba din Bulgaria a prezis că azi va izbucni Al Treilea Război Mondial. Este ora 20:47 e fusul nostru orar şi nu vedem semne. Deci, naşpa. Nu vom scăpa de credite, va trebui în continuare să ne facem planuri pe termen lung. Nu pot să nu remarc limitările mintale ale celor care cred în previziuni de tipul acesta, fie că le-a făcut baba chioară (o da, fetişul orbilor care văd dincolo de lumea asta, vezi Pythia) sau Nostradamus cu poeziile lui fără absolut niciun mesaj CLAR. Mullţi încă mai cred în idioţenia aia de film, 2012, şi în faptul că vom crăpa toţi doar pentru că mayaşii nu au simţit nevoia să îşi facă un calendar cu 6 secole înainte de data la care au dispărut ca civilizaţie din istorie.
Discutam astăzi la un seminar că oamenii din România nu mai pot fi influenţaţi. Mie mi se pare că românii sunt mai proşti şi mai influenţabili ca oricând. Şi nu doar aspectul politic dovedeşte asta. Fascinaţia pentru toate formele de supranatural este o dovadă de înapoiere medievală. Nu cred că aş putea discuta cu multe persoane despre aspecte logice. Gen, dacă cunoşti viitorul, asta automat îl va schimba. Nu. Nu. Nu. Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Bine, trecem peste faptul că asta contrazice flagrant doctrina ortodoxă, care nu susţine teza predestinării divine, ci pe cea a liberului arbitru.
Concluzia mea e că faptul că previziunea bulgăroaicei nu s-a adeverit nu va fi remarcată. Nimeni nu ţine minte previziunile false, poate să spună un nebun 50 de tâmpenii şi să scrie doar o dată nişte versuri care se potrivesc, evident, mereu post-factum, cu ceva eveniment din istoria recentă.
O baba din Bulgaria a prezis că azi va izbucni Al Treilea Război Mondial. Este ora 20:47 e fusul nostru orar şi nu vedem semne. Deci, naşpa. Nu vom scăpa de credite, va trebui în continuare să ne facem planuri pe termen lung. Nu pot să nu remarc limitările mintale ale celor care cred în previziuni de tipul acesta, fie că le-a făcut baba chioară (o da, fetişul orbilor care văd dincolo de lumea asta, vezi Pythia) sau Nostradamus cu poeziile lui fără absolut niciun mesaj CLAR. Mullţi încă mai cred în idioţenia aia de film, 2012, şi în faptul că vom crăpa toţi doar pentru că mayaşii nu au simţit nevoia să îşi facă un calendar cu 6 secole înainte de data la care au dispărut ca civilizaţie din istorie.
Discutam astăzi la un seminar că oamenii din România nu mai pot fi influenţaţi. Mie mi se pare că românii sunt mai proşti şi mai influenţabili ca oricând. Şi nu doar aspectul politic dovedeşte asta. Fascinaţia pentru toate formele de supranatural este o dovadă de înapoiere medievală. Nu cred că aş putea discuta cu multe persoane despre aspecte logice. Gen, dacă cunoşti viitorul, asta automat îl va schimba. Nu. Nu. Nu. Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Bine, trecem peste faptul că asta contrazice flagrant doctrina ortodoxă, care nu susţine teza predestinării divine, ci pe cea a liberului arbitru.
Concluzia mea e că faptul că previziunea bulgăroaicei nu s-a adeverit nu va fi remarcată. Nimeni nu ţine minte previziunile false, poate să spună un nebun 50 de tâmpenii şi să scrie doar o dată nişte versuri care se potrivesc, evident, mereu post-factum, cu ceva eveniment din istoria recentă.
vineri, 5 noiembrie 2010
Prime-time radio
La radio, prime-time-ul e matinalul. Lumea merge atunci la servici şi ascultă radio în maşină. De când am telefon cu radio, îl ascult în mijloacele de transport. Asta pentru că am alergie la: cocalari care îşi urlă viaţa şi combinaţiile la telefon, copii de clasa a 6-a care cred că toată lumea e interesată de viaţa lor extrem de fascinantă, şi în general radiourile cu muzică de mortăciuni care funcţionează în autobuze. Joi dimineaţa am ore la master de la ora 8, aşa că ascult matinalele. Nu am terminat de căutat posturile, deocamdată am salvate cele 4 mari CHR-uri. Adică Kiss, Zu, 21, ProFM. Sigur că o să caut şi alte posturi, dar mă rezum acum să le critic pe astea.
Nimic nu e mai minunat pentru urechile mele. Pe lângă avalanşa de reclame, care e inevitabilă în mass-media privată, nu cred că poţi auzi mai multe rahaturi pe minut. La matinal se vorbesc clişee, clişee, clişee. Ieri vorbeau 3! persoane la ProFm despre Crăciun. Ok, deci sunteţi 3 şi nu sunteţi capabili să găsiţi ceva original de vorbit. Interesant. Nici măcar nu a început postul şi presupun că despre asta se va vorbi zilnic. De parcă nu ne era de ajuns cultura mall-urilor, care au transformat Crăciunul într-un rahat comercial, lipsit de sentimente şi bună ocazie ca magazinele să scape de stocurile de produse. Dacă asculţi matinalele radio, afli că vine Crăciunu şi iarna. Şi mai au nevoie şi de 3 creiere să scoată aşa ceva. De parcă 2 nu ajungeau.
Şi acum, partea cea mai frumoasă. Muzica. Mie îmi place muzica dance, house, cum vreţi să îi spuneţi. Dar nu difuzată la modul acesta obositor. Şi nu cântată de o curcă beată ca INNA. Melodia aia a ei cu soarele nu face altceva decât să îţi zgârie timpanele. Şi dacă tot vor să dea muzică dance, de ce nu dau şi un Tiesto, un Armin, ceva? De ce doar piese româneşti. Eu de foarte multe ori, între cele foarte multe staţii parcurse de Express 8 nu prea găsesc ceva omenesc de ascultat. Şi nu cred că sunt singura persoană care a remarcat lipsa totală de idei a oamenilor de radio.
Nimic nu e mai minunat pentru urechile mele. Pe lângă avalanşa de reclame, care e inevitabilă în mass-media privată, nu cred că poţi auzi mai multe rahaturi pe minut. La matinal se vorbesc clişee, clişee, clişee. Ieri vorbeau 3! persoane la ProFm despre Crăciun. Ok, deci sunteţi 3 şi nu sunteţi capabili să găsiţi ceva original de vorbit. Interesant. Nici măcar nu a început postul şi presupun că despre asta se va vorbi zilnic. De parcă nu ne era de ajuns cultura mall-urilor, care au transformat Crăciunul într-un rahat comercial, lipsit de sentimente şi bună ocazie ca magazinele să scape de stocurile de produse. Dacă asculţi matinalele radio, afli că vine Crăciunu şi iarna. Şi mai au nevoie şi de 3 creiere să scoată aşa ceva. De parcă 2 nu ajungeau.
Şi acum, partea cea mai frumoasă. Muzica. Mie îmi place muzica dance, house, cum vreţi să îi spuneţi. Dar nu difuzată la modul acesta obositor. Şi nu cântată de o curcă beată ca INNA. Melodia aia a ei cu soarele nu face altceva decât să îţi zgârie timpanele. Şi dacă tot vor să dea muzică dance, de ce nu dau şi un Tiesto, un Armin, ceva? De ce doar piese româneşti. Eu de foarte multe ori, între cele foarte multe staţii parcurse de Express 8 nu prea găsesc ceva omenesc de ascultat. Şi nu cred că sunt singura persoană care a remarcat lipsa totală de idei a oamenilor de radio.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
