Nu am înţeles de unde şi până unde sinuciderea a ajuns să fie considerată o greşeală. Revin aici la ideea mea că din punct de vedere cultural, Europa e înapoiată tocmai prin prisma religiei creştine care şi-a impus o dogmă stupidă că nu avem dreptul să ne luăm viaţa. În alte culturi, cum este cea japoneză, sinuciderea este un act de onoare.
Din punctul meu de vedere, e perfect normal să îţi doreşti să îţi iei viaţa. Aşa cum noi putem decide cum trăim, la fel de bine putem decide când nu mai vrem să o facem. De ce să fie moralmente tolerabil ca o fată care suferă o decepţie în dragoste să se retragă la o mănăstire, iar o sinucidere din dragoste nu este? De ce e preferabil ca o persoană care nu mai poate să aibă un trai decent să ajungă la nebuni, decât să se sinucidă? Şi apoi, pentru că trăim vremuri ipocrite, de ce e tolerabil ca Gelu Ruscanu sau Apostol Bologa să îşi ia viaţa în cărţi pentru motive nobile, dar oamenii care o fac sunt judecaţi cu asprime?
Sigur, poate fi privită ca şi un act de laşitate. Din punctul meu de vedere însă, nu e deloc aşa. Nu e uşor să iei o asemenea decizie. Sigur, nu mă refer aici la şantajele emoţionale mizerabile de gen, mă părăseşti, mă sinucid. Nu, mă refer la aceia care nu spun nimănui ceea ce vor să facă şi o duc la capăt. Dacă tu ajungi la concluzia că viaţa ta nu mai poate fi fericită, că nu mai găseşti motivaţia de a o lua de la capăt şi vrei sa pui punct, de ce atâta fâs cu sinuciderea? Dacă nu mai ai pentru ce să lupţi şi nu te mulţumeşti cu simpla supravieţuire, mi se pare perfect normal să te sinucizi.
Sigur, ceilalţi încearcă să te oprească. De ce? De cele mai multe ori din motive egoiste, incluzând aici şi iubirea. Pentru că le e teamă că îi vor urmări remuşcările, cel mai des. Oamenii nu sunt capabili să îşi asume o vină, nu sunt capabili să înţeleagă că fac rău celuilalt, nu sunt capabili să asculte când cineva vrea să le spună cât de mult îi doare ceea ce fac. Şi atunci, dacă nu eşti capabil să asculţi dar eşti capabil să judeci, fii şi capabil să trăieşti cu vina. Din punctul meu de vedere, sinuciderea e o alternativă complet viabilă la viaţa. Mai ales că niciodată nu se sincuid oamenii mici, ci aceia cu aspiraţii înalte.
sâmbătă, 29 octombrie 2011
duminică, 23 octombrie 2011
Viaţa mea, citat din Gigi Becali
"Dacă nu ai noroc în viaţă, tată, eşti nimic" Gigi Becali.
Cum altfel aş putea să consider că e viaţa dacă niciodată, nimic din ceea ce mi-am dorit cu adevărat nu am obţinut uşor, decât după multe lacrimi, sacrificii sau amânări. Asta dacă am obţinut. De la căţelul din clasa întâi, care după două săptămâni a fost dus la taicămiu la unitate, la role, la diverse haine, până la carnetul de şofer. Asta doar până la vârsta majoratului. Ca să nu spunem ca adun cu ţărăita maximă bani pentru ceva în momentul asta, astfel încât lucrul respectiv e ca un miraj Fata Morgana care se tot îndepărtează pe zi ce trece.
Până la chestii mai serioase, ca perspective reale de a putea face ce îmi place, până la dragoste. Ajungi să lucrezi într-un domeniu, într-o ţară, în care totul se prăbuşeşte, ajungi să scrii despre o echipă care retrogradează pentru că aşa au vrut alţii. Nu mă consider o ratată. În fapt, am o părere bună despre mine în continuare, indiferent de ce vor spune alţii care dau cu sapa sau care îşi pun extensii de 3 lei. Problema e că propriile excremente nu au figurat pe meniul meu de bază în copilărie, chiar mai mult, ci sunt urmărită de ghinion.
Fără a vrea să spun că sunt o eroină de tragedie greacă, mă gândesc, sigur, că există acea vorbă că norocul şi ghinionul ni-l facem singuri. Fals, sau, mai corect, nu întotdeauna adevărat. Poţi să fii tu cel mai bun, să te străduieşti cât vrei, într-o zi poate veni potopul care îţi ia fericirea.
După introducerea plictisitoare, dar necesară, vin la subiect. Dezastru sentimental. Today. Same person. De data asta, not his fault. Am trecut de vârsta la care mai cred că dragostea e ceva absolut. Că doi foşti iubiţi nu pot fi prieteni, că iertarea nu vine decât arareori. Am vrut să am o relaţie de amiciţie cu el, deşi eu mai aveam sentimente. Nu ar fi contat, mă bucuram că puteam relua legătura. Am dat o cerere de prietenie pe Facebook, fără să mă aştept la multe.
A doua zi a sunat telefonul. Avusesem inteligenţa de a cere cu o seara înainte unei prietene comune numărul, pentru a preîntâmpina un infart. Bună mişcare de altfel. Premeditarea te poate scoate de multe ori din rahat, recomand cu căldură. El apăsa pe pedala de acceleraţie. Mă invita la el. Eu, fâstâcită. Nu voiam ca lucrurile să ia turnura asta, cel puţin nu în următoarele n luni de zile. Aş fi vrut ca dacă ar mai fi fost posibil ceva, să vină cu timpul.
A fost el de altă părere. Poate în mod normal, nu toate persoanele au nevoie de atâta timp ca mine pentru a face schimbări radicale. Totuşi, erau câteva sincope. Teama de a nu fi rănită plus noua tendinţă în personalitatea mea de a renunţa la 99% din lucruri m-a determinat să mă supăr de două ori urât, în dorinţa ca el să se supere pe mine. Voiam să o lase mai încet. Nu s-a întâmplat. A dovedit că doi ani au însemnat ceva maturizare pentru el, iar poate pentru mine o mică involuţie, în sensul că mi-am cam pierdut curajul a în a face aproape orice.
Până la urmă, I haven't lost my touch în totalitate. Am reuşit a treia oară, big style. My Style. A venit la mine în vizită. Persoane din anturajul lui au arătat, să zicem, o atitudine de mega-dispreţ la adresa mea, inclusiv un verişor care credeam că măcar mă poate respecta, dacă nu place. Deşi eu am intervenit pentru el când avea nevoie, dar nu am pretenţia ca recunoştinţa să mai existe în anul 2011. Pur şi simplu, orice mică insinuare că nu aş fi suficient de bună pentru el este out of question pentru mine. De fapt, nu înţeleg de ce trebuie să se pună problema aşa. Adică, şeful de companie nu poate veni cu RATT-ul, iar servitorii nu pot avea Mercedes? Aşa să fie şi în culplărai, pentru că aşa ceva nu poate avea nicio legătură cu sentimentele.
În relaţia noastră au fost şi alte persoane împotriva, demult. De fapt, a fost mereu aşa. Până la un anumit punct nu e o problemă. Ei bine, acum pentru mine a fost. Nu mai pot lupta, am obosit. Ce mi-aş putea imagina şi ca best case scenario, un viitor în care mereu cei din jurul lui să se uite urât la mine? Nu am suportat. Nu vroiam să i se spună că eu sunt prea puţin.
Aşa că, l-am supărat în felul în care ştiam că îl pot atinge. Oricum, el nu ştie prea multe lucruri despre cum e firea mea în realitate, deşi crede contrariul. Ceea ce poate fi de multe ori un avantaj. Ok, femeile au talent să se comporte ciudat. Am fost o actriţă bună, am construit un scenariu pe care în viitor mă gândesc să îl vând PRO TV-ului, poate câştig şi eu un ban. Mi-a reuşit. M-am purtat ca un căcat de la simplă ceartă. De la o tigaie. L-am făcut să plece fără să vrea să se mai întoarcă. M-a sunat din autocar să îmi şterg numărul lui.
So, am I happy now? Nu. Este o situaţie din care eu nu aveam cum să fiu fericită. Nu puteam să merg eu la el în vizită, dacă ceilalţi mă priveau cu ură. Pur şi simplu nu puteam. Dacă în trecut puteam să îi spun eu că e Un actor grăbit sau că Tu n-ai avut curaj, acum mi le pot dedica mie cu felicitări. Mi-a fost teamă să lupt. Am preferat să spun if I should stay, I would only be on your way. Dureros de comod, aşa-i?
Ştiu că spovedaniile online pot părea patetice. dar simt nevoia să scriu, să explic asta, să pot plânge ascultând muzică. I set fire to the rain. Iar gura lumii has won this time. Foarte trist. Şi acum, ca să mă contrazic cu graţie, aş vrea să îi spun că îl iubesc. Că nimic nu s-a schimbat. Dar nu mai pot, căci nu mă va asculta. E dureros că nu îşi va da seama niciodată probabil.
Nu ştiu ce se va alege de mine. Aş vrea să fiu din nou pe stadion, iar Poli să intra iar pe Nessun dorma, în Liga I, cu Zicu şi compania. Aş vrea ca viaţa să îmi fie redată măcar într-o oarecare măsură de cei care mi-au luat, încet, încet, motivele de a zâmbi. Sigur, o să mai merg la mall. O să mai îmi pun unghii, o să mai imi pun masca mea perfectă tocmai în zilele în care sunt cel mai tristă. O să merg la master, şi, doamne-ajută, într-un an în sfârşit termin cu şcoala. Încet, încet o să învăţ să gătesc, O să continui în presă, cel puţin deocamdată. O să mă mai înec de râs la masa presei şi la conferinţe. O să mă pot uita liniştită la Next Top Model, fără să mă sune el la telefon. Dar...Fireşte, nu va mai fi la fel.
Aveam o vorbă, în viaţa personală nu poţi ţine cu Steaua şi scrie despre Poli. Ei bine, se pare că acum, la 23 de ani, 2 luni şi 14 zile, va trebui să mă obişnuiesc cu gândul aceasta, şi să învăţ lecţia grea a compromisului. A compromisului cu inima. Aş vrea să văd ochii Maitreyei.
Cum altfel aş putea să consider că e viaţa dacă niciodată, nimic din ceea ce mi-am dorit cu adevărat nu am obţinut uşor, decât după multe lacrimi, sacrificii sau amânări. Asta dacă am obţinut. De la căţelul din clasa întâi, care după două săptămâni a fost dus la taicămiu la unitate, la role, la diverse haine, până la carnetul de şofer. Asta doar până la vârsta majoratului. Ca să nu spunem ca adun cu ţărăita maximă bani pentru ceva în momentul asta, astfel încât lucrul respectiv e ca un miraj Fata Morgana care se tot îndepărtează pe zi ce trece.
Până la chestii mai serioase, ca perspective reale de a putea face ce îmi place, până la dragoste. Ajungi să lucrezi într-un domeniu, într-o ţară, în care totul se prăbuşeşte, ajungi să scrii despre o echipă care retrogradează pentru că aşa au vrut alţii. Nu mă consider o ratată. În fapt, am o părere bună despre mine în continuare, indiferent de ce vor spune alţii care dau cu sapa sau care îşi pun extensii de 3 lei. Problema e că propriile excremente nu au figurat pe meniul meu de bază în copilărie, chiar mai mult, ci sunt urmărită de ghinion.
Fără a vrea să spun că sunt o eroină de tragedie greacă, mă gândesc, sigur, că există acea vorbă că norocul şi ghinionul ni-l facem singuri. Fals, sau, mai corect, nu întotdeauna adevărat. Poţi să fii tu cel mai bun, să te străduieşti cât vrei, într-o zi poate veni potopul care îţi ia fericirea.
După introducerea plictisitoare, dar necesară, vin la subiect. Dezastru sentimental. Today. Same person. De data asta, not his fault. Am trecut de vârsta la care mai cred că dragostea e ceva absolut. Că doi foşti iubiţi nu pot fi prieteni, că iertarea nu vine decât arareori. Am vrut să am o relaţie de amiciţie cu el, deşi eu mai aveam sentimente. Nu ar fi contat, mă bucuram că puteam relua legătura. Am dat o cerere de prietenie pe Facebook, fără să mă aştept la multe.
A doua zi a sunat telefonul. Avusesem inteligenţa de a cere cu o seara înainte unei prietene comune numărul, pentru a preîntâmpina un infart. Bună mişcare de altfel. Premeditarea te poate scoate de multe ori din rahat, recomand cu căldură. El apăsa pe pedala de acceleraţie. Mă invita la el. Eu, fâstâcită. Nu voiam ca lucrurile să ia turnura asta, cel puţin nu în următoarele n luni de zile. Aş fi vrut ca dacă ar mai fi fost posibil ceva, să vină cu timpul.
A fost el de altă părere. Poate în mod normal, nu toate persoanele au nevoie de atâta timp ca mine pentru a face schimbări radicale. Totuşi, erau câteva sincope. Teama de a nu fi rănită plus noua tendinţă în personalitatea mea de a renunţa la 99% din lucruri m-a determinat să mă supăr de două ori urât, în dorinţa ca el să se supere pe mine. Voiam să o lase mai încet. Nu s-a întâmplat. A dovedit că doi ani au însemnat ceva maturizare pentru el, iar poate pentru mine o mică involuţie, în sensul că mi-am cam pierdut curajul a în a face aproape orice.
Până la urmă, I haven't lost my touch în totalitate. Am reuşit a treia oară, big style. My Style. A venit la mine în vizită. Persoane din anturajul lui au arătat, să zicem, o atitudine de mega-dispreţ la adresa mea, inclusiv un verişor care credeam că măcar mă poate respecta, dacă nu place. Deşi eu am intervenit pentru el când avea nevoie, dar nu am pretenţia ca recunoştinţa să mai existe în anul 2011. Pur şi simplu, orice mică insinuare că nu aş fi suficient de bună pentru el este out of question pentru mine. De fapt, nu înţeleg de ce trebuie să se pună problema aşa. Adică, şeful de companie nu poate veni cu RATT-ul, iar servitorii nu pot avea Mercedes? Aşa să fie şi în culplărai, pentru că aşa ceva nu poate avea nicio legătură cu sentimentele.
În relaţia noastră au fost şi alte persoane împotriva, demult. De fapt, a fost mereu aşa. Până la un anumit punct nu e o problemă. Ei bine, acum pentru mine a fost. Nu mai pot lupta, am obosit. Ce mi-aş putea imagina şi ca best case scenario, un viitor în care mereu cei din jurul lui să se uite urât la mine? Nu am suportat. Nu vroiam să i se spună că eu sunt prea puţin.
Aşa că, l-am supărat în felul în care ştiam că îl pot atinge. Oricum, el nu ştie prea multe lucruri despre cum e firea mea în realitate, deşi crede contrariul. Ceea ce poate fi de multe ori un avantaj. Ok, femeile au talent să se comporte ciudat. Am fost o actriţă bună, am construit un scenariu pe care în viitor mă gândesc să îl vând PRO TV-ului, poate câştig şi eu un ban. Mi-a reuşit. M-am purtat ca un căcat de la simplă ceartă. De la o tigaie. L-am făcut să plece fără să vrea să se mai întoarcă. M-a sunat din autocar să îmi şterg numărul lui.
So, am I happy now? Nu. Este o situaţie din care eu nu aveam cum să fiu fericită. Nu puteam să merg eu la el în vizită, dacă ceilalţi mă priveau cu ură. Pur şi simplu nu puteam. Dacă în trecut puteam să îi spun eu că e Un actor grăbit sau că Tu n-ai avut curaj, acum mi le pot dedica mie cu felicitări. Mi-a fost teamă să lupt. Am preferat să spun if I should stay, I would only be on your way. Dureros de comod, aşa-i?
Ştiu că spovedaniile online pot părea patetice. dar simt nevoia să scriu, să explic asta, să pot plânge ascultând muzică. I set fire to the rain. Iar gura lumii has won this time. Foarte trist. Şi acum, ca să mă contrazic cu graţie, aş vrea să îi spun că îl iubesc. Că nimic nu s-a schimbat. Dar nu mai pot, căci nu mă va asculta. E dureros că nu îşi va da seama niciodată probabil.
Nu ştiu ce se va alege de mine. Aş vrea să fiu din nou pe stadion, iar Poli să intra iar pe Nessun dorma, în Liga I, cu Zicu şi compania. Aş vrea ca viaţa să îmi fie redată măcar într-o oarecare măsură de cei care mi-au luat, încet, încet, motivele de a zâmbi. Sigur, o să mai merg la mall. O să mai îmi pun unghii, o să mai imi pun masca mea perfectă tocmai în zilele în care sunt cel mai tristă. O să merg la master, şi, doamne-ajută, într-un an în sfârşit termin cu şcoala. Încet, încet o să învăţ să gătesc, O să continui în presă, cel puţin deocamdată. O să mă mai înec de râs la masa presei şi la conferinţe. O să mă pot uita liniştită la Next Top Model, fără să mă sune el la telefon. Dar...Fireşte, nu va mai fi la fel.
Aveam o vorbă, în viaţa personală nu poţi ţine cu Steaua şi scrie despre Poli. Ei bine, se pare că acum, la 23 de ani, 2 luni şi 14 zile, va trebui să mă obişnuiesc cu gândul aceasta, şi să învăţ lecţia grea a compromisului. A compromisului cu inima. Aş vrea să văd ochii Maitreyei.
luni, 26 septembrie 2011
Muie
Ok, deci acum o sa injur. Presa din Timisoara si domeniile adiacente au in component un mare procent de labagii pe care ii fute grija despre ce imi place si ce nu imi place mie. Vreau sa ma descarc pe aceasta cale si sa sa le recomand sa se uite la propria lor pula belita inainte de a se baga in viata altor persoane, indiferent din ce motive. Multumesc, la revedere.
duminică, 4 septembrie 2011
Noua Drepta trebuie sa uite de Timisoara
A fost ieri mitingul neo-nazistilor, pardon, neo-legionarilor, pardon, noii drepte. Am o problema ultra-personală cu aceste manifestări, în speţă cu faptul că se desfăşoară la Timişoara, oraşul meu. Micuţii dreptaci au afişat bannere despre deportări, iar, printre altele, mesajul "Timisoara trebuie sa uite de toleranţă".
Ca sa clarificam originile mele, sunt in mare parte o venitur[. 50% Moldova, 25%Regat, 12,5% unguroaica, 12,5% nemţoaica. Timp de secole, aici au convieţuit multe populaţii, fara probleme, nu ca ]n Ardeal. Nu văd rostul acestui mesaj. Ok, nu îmi plac ţiganii nici mie. De exemplu, eu dacă aş conduce ţara, i-aş băga la răcoare pentru căsătoriile cu minori. Vai, dar e tradiţia lor. Tradiţia lor, ţara mea, ghinion. Respecţi legea sau pleci. Ies cu cuţitul? Poliţistul trage cu arma, a murit cuţitarul, ghinion. Problem e legată de lege, e legată de corupţii care a vândut casele frumoase din Timişoara ţiganilor pentru spăgi. Căci, da, avem aceste informaţii surprinzătoare pentru puştii manifestanţi, ţiganii nu au luat acele case singuri. Şi ar trebui să se termine cu locurile speciale din universităţi, şi aia e tot o formă de discriminare.
Apoi, nu văd de unde până unde să spună ei, adunătură de copii manipulaţ şi cu vagi şi confuze noţiuni de istorie, la ce valori să renunţăm. Din punctul meu de vedere, ei fac o foarte proastă reclamă oraşului. Le zic şi eu lor să uite de Timişoara. Hitler şi naziştii au căutat originile rasei ariane în Tibet timp de foarte mulţi ani. De ce nu se mută ND acolo? E mişto, aer curat, poţi să manifestezi împotriva opresiunii chineze, de altfel stat comunist, deci contextul e perfect. Poate ei chiar o să găsească rasa ariană. Andreea Maria a fost pe Kilimadjaro, ei pot să ajungă pe Himalaya, şi poate dacă strigă de la înălţime, o să fie mai bine auziţi decât de aici, de la câmpie. Cred că le-ar prinde bine o experienă dinasta limită, la fel cum era emisiunea cu copii de bani gată trimişi în deşert. Experienţele de genul asta te vindecă de ifose.
Serios vorbind, ar fi timpul să îşi dea seama şi copii aştia că sunt manipulaţi. Anul viitor vin alegerile locale, toţi vor să îl dea jos pe Ciuhandu, în mintea oamenilor el e asociat cu casele de ţigani, deci chiar mai trebuie să dau vreo explicaţie?
În mod iarăşi serios, s-a dovedit de-a lungul timpului că exterminarea nu e o soluţie. Ok, să zicem că noi chiar reuşim să îi exterminăm pe ţigani. Ce va urma? Indienii din MB? Apoi arabii? Apoi? Mereu se va găsi câte ceva de reproşat unui popor sau altul. Deportările sunt propuneri penibile. Ţiganii trebuie potoliţi cu legea în mână, nu cu idei fanteziste despre onoarea legionarilor, criminali sprijiniţi de Carol al II-lea, de altfel, penibil conducător în comparaţie cu Carol I şi Ferdinand. Asta sigur, pentru cine a mai trecut pe la şcoală şi ştie cine sunt persoanele înşiruite anterior.
Altfel, eu sunt o persoană flower-power. Şi orice mi-aţi zice, am observat la toate persoanele pe care le cunosc, toleranţa e strâns legată de inteligenţă. Citit în antonime, îmi menţin părerea. Şi la finalul zilei, să nu uităm că Hitler a avut un singur testicul şi era un brunet care vroia o planetă dominată de blonzi.
Ca sa clarificam originile mele, sunt in mare parte o venitur[. 50% Moldova, 25%Regat, 12,5% unguroaica, 12,5% nemţoaica. Timp de secole, aici au convieţuit multe populaţii, fara probleme, nu ca ]n Ardeal. Nu văd rostul acestui mesaj. Ok, nu îmi plac ţiganii nici mie. De exemplu, eu dacă aş conduce ţara, i-aş băga la răcoare pentru căsătoriile cu minori. Vai, dar e tradiţia lor. Tradiţia lor, ţara mea, ghinion. Respecţi legea sau pleci. Ies cu cuţitul? Poliţistul trage cu arma, a murit cuţitarul, ghinion. Problem e legată de lege, e legată de corupţii care a vândut casele frumoase din Timişoara ţiganilor pentru spăgi. Căci, da, avem aceste informaţii surprinzătoare pentru puştii manifestanţi, ţiganii nu au luat acele case singuri. Şi ar trebui să se termine cu locurile speciale din universităţi, şi aia e tot o formă de discriminare.
Apoi, nu văd de unde până unde să spună ei, adunătură de copii manipulaţ şi cu vagi şi confuze noţiuni de istorie, la ce valori să renunţăm. Din punctul meu de vedere, ei fac o foarte proastă reclamă oraşului. Le zic şi eu lor să uite de Timişoara. Hitler şi naziştii au căutat originile rasei ariane în Tibet timp de foarte mulţi ani. De ce nu se mută ND acolo? E mişto, aer curat, poţi să manifestezi împotriva opresiunii chineze, de altfel stat comunist, deci contextul e perfect. Poate ei chiar o să găsească rasa ariană. Andreea Maria a fost pe Kilimadjaro, ei pot să ajungă pe Himalaya, şi poate dacă strigă de la înălţime, o să fie mai bine auziţi decât de aici, de la câmpie. Cred că le-ar prinde bine o experienă dinasta limită, la fel cum era emisiunea cu copii de bani gată trimişi în deşert. Experienţele de genul asta te vindecă de ifose.
Serios vorbind, ar fi timpul să îşi dea seama şi copii aştia că sunt manipulaţi. Anul viitor vin alegerile locale, toţi vor să îl dea jos pe Ciuhandu, în mintea oamenilor el e asociat cu casele de ţigani, deci chiar mai trebuie să dau vreo explicaţie?
În mod iarăşi serios, s-a dovedit de-a lungul timpului că exterminarea nu e o soluţie. Ok, să zicem că noi chiar reuşim să îi exterminăm pe ţigani. Ce va urma? Indienii din MB? Apoi arabii? Apoi? Mereu se va găsi câte ceva de reproşat unui popor sau altul. Deportările sunt propuneri penibile. Ţiganii trebuie potoliţi cu legea în mână, nu cu idei fanteziste despre onoarea legionarilor, criminali sprijiniţi de Carol al II-lea, de altfel, penibil conducător în comparaţie cu Carol I şi Ferdinand. Asta sigur, pentru cine a mai trecut pe la şcoală şi ştie cine sunt persoanele înşiruite anterior.
Altfel, eu sunt o persoană flower-power. Şi orice mi-aţi zice, am observat la toate persoanele pe care le cunosc, toleranţa e strâns legată de inteligenţă. Citit în antonime, îmi menţin părerea. Şi la finalul zilei, să nu uităm că Hitler a avut un singur testicul şi era un brunet care vroia o planetă dominată de blonzi.
vineri, 29 iulie 2011
J-Lo cea nasoală
Pentru că ploua, m-am pus să mă uit la TV şi am dat pe A1. Era Botezatu invitat şi pe sistemul brevetat de Mihaela Rădulescu, sunt-în-Monaco-cel-de-2-metri-patrati-si-Albert-tocmai-a-tras-un-vant-la-nasul-meu s-a lăudat şi el că a stat cu J-Lo la masă. Bun, e designer, mă rog, mai mult fabricant de chiloţi, dar să zicem că se învârte în asemenea cercuri. Numai că chiloţarul a simţit nevoia să informeze România cât de nasoală e J-Lo. E mică, are picioare scurte şi fundul mare.
Bun, trebui să îl informăm că Jeniffer a fost votată de multe ori ca una dintre cele mai sexi vedete. Ştiu că e greu să înţeleagă conceptul de femei atractivă pentru un bărbat heterosexual, dar ar face bine să se străduiască. Jeniffer a fost de multe ori lăudată pentru picioare, este şi imaginea lamei Venus de la Gilette. Nu cred că e cazul să discutăm despre fund.
Problema mea e că pe lângă faptul că Bote e un mic păduche pe lângă J-Lo (nu sunt mega fană btw), adevarata bubă e ca la noi în ţară se promovează imaginea femeii de plastic. Bianca este perfectă, Bianca e cea mai râvnită, etc. Bianca este "decât" proastă, limbaj de mahalagioaică nespălată, nas în trompetă, cioc de raţă, sprâncene subţiri cum nu ar mai purta nici bunica-mea, forma a feţei de alien vs. predator (can't decide which), picioare disproporţionate de la atâatea cure de slăbire. Ea a fost cică iubita lui. Deci să înţelegem că ea e perfectă? Nu pot să nu am o problemă cu modelele astea, peste ani se vor simţi efectele. De fapt, deja se simt. Fete de liceu machiate ca Ronald McDonald, păr decolorat, extensii prost puse, unghii cu gel în culori stridente, cercei de cocalarese, cu mult "haur" în model covrig de la colţ, fond de ten portocaliu, ţinute de prostituate.
J-Lo la 40 de ani e cam nasoală. Plasticatele cred că nu vor mai apuca vârsta asta.
Bun, trebui să îl informăm că Jeniffer a fost votată de multe ori ca una dintre cele mai sexi vedete. Ştiu că e greu să înţeleagă conceptul de femei atractivă pentru un bărbat heterosexual, dar ar face bine să se străduiască. Jeniffer a fost de multe ori lăudată pentru picioare, este şi imaginea lamei Venus de la Gilette. Nu cred că e cazul să discutăm despre fund.
Problema mea e că pe lângă faptul că Bote e un mic păduche pe lângă J-Lo (nu sunt mega fană btw), adevarata bubă e ca la noi în ţară se promovează imaginea femeii de plastic. Bianca este perfectă, Bianca e cea mai râvnită, etc. Bianca este "decât" proastă, limbaj de mahalagioaică nespălată, nas în trompetă, cioc de raţă, sprâncene subţiri cum nu ar mai purta nici bunica-mea, forma a feţei de alien vs. predator (can't decide which), picioare disproporţionate de la atâatea cure de slăbire. Ea a fost cică iubita lui. Deci să înţelegem că ea e perfectă? Nu pot să nu am o problemă cu modelele astea, peste ani se vor simţi efectele. De fapt, deja se simt. Fete de liceu machiate ca Ronald McDonald, păr decolorat, extensii prost puse, unghii cu gel în culori stridente, cercei de cocalarese, cu mult "haur" în model covrig de la colţ, fond de ten portocaliu, ţinute de prostituate.
J-Lo la 40 de ani e cam nasoală. Plasticatele cred că nu vor mai apuca vârsta asta.
vineri, 24 iunie 2011
Dă din fund pentru tati
Pentru amatorii de filme horror, am veşti bune. Se difuzează şi ziua în amiaza mare pe Discover Travel & Living, sub denumirea de emisiune despre concursurile de frumuseţe pentru copii. Mă uit acum şi mă îngrozesc. Trei mame, toate EXTREM de grase pentru vârsta lor, tipic americancă îndopată cu fast-food, si total neîngrijite după orice standarde, îşi duc copii sub 3 ani la concursuri. Ok, nu are rost sa reiterez opinia mea despre naţia americană, dar numai la un popor de îndobitociţi ca ei putea sa prindă aşa ceva. Şi să intrăm în detaliile savuroase:
1. Avem o fetiţă de 2 ani, adică e încă caca la cur, care participa la concursuri de la 2 luni. Părinţii îi spuneau în cameră să dea din fund pentru tati. Cam pedofilică exprimarea, dar fetiţa dădea din fund fericită. Maicasa îi tapează părul. Mie mi l-a tapat la coafor la 14 ani către 15, pentru banchet. am plâns de durere. Aici mică cam plânge non-stop.
2. Altă fetiţă e dusă de maicăsa la salon, unde e sprayată cu autbronzant.
3. Un băieţel (!) e dus de maicasă la salon, unde el alege culoarea verde pentru ojă. Înainte de concurs, mama îi conturează ochii cu dermatograf. Fratele mai mic nu e amator de aşa ceva, iar mama declară că atunci când vor fi mari, cel mare va fi vedata, cel mic bodyguardul.
Ceea ce e îngrijorător e ca în SUA aşa ceva e foarte popular şi natural. Şi cică aştia cam conduc lumea. Se oferă cineva să îi execute?
1. Avem o fetiţă de 2 ani, adică e încă caca la cur, care participa la concursuri de la 2 luni. Părinţii îi spuneau în cameră să dea din fund pentru tati. Cam pedofilică exprimarea, dar fetiţa dădea din fund fericită. Maicasa îi tapează părul. Mie mi l-a tapat la coafor la 14 ani către 15, pentru banchet. am plâns de durere. Aici mică cam plânge non-stop.
2. Altă fetiţă e dusă de maicăsa la salon, unde e sprayată cu autbronzant.
3. Un băieţel (!) e dus de maicasă la salon, unde el alege culoarea verde pentru ojă. Înainte de concurs, mama îi conturează ochii cu dermatograf. Fratele mai mic nu e amator de aşa ceva, iar mama declară că atunci când vor fi mari, cel mare va fi vedata, cel mic bodyguardul.
Ceea ce e îngrijorător e ca în SUA aşa ceva e foarte popular şi natural. Şi cică aştia cam conduc lumea. Se oferă cineva să îi execute?
marți, 5 aprilie 2011
Mami
Cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unei femei este să devină mamă. Odată cu scandalul cu querida, pe lângă porcăriile pe care le face şi spune constant, am citit şi un articol despre vedete cu avorturi la activ. Cam asta e România în care trăim, în parte din cauza politicii demografice a lu ceaşcă, în parte din cauza prostiei de a nu depăşi, ca în multe alte domenii, 21 de ani de la Revoluţie. Am citit că foarte multe "dive", cum ar fi şi Oana Roman, au făcut avorturi. Cât de imbecilă trebuie să fii sa faci aşa ceva, când există prezervative, anticoncepţionale şi metode hormonale de toate felurile, plus metode de barieră? Cel mai mult mă şochează cum vin şi declară liniştit, şi ea si querida că au făcut avorturi. Până la urmă e o crimă, măcar ar trebui să aibă bunul-simţ să ascundă aşa ceva.
Şi mai interesant e cum se miră ele că două nu mai pot rămâna gravide, în condiţiile în care destul de multă lume ştie un avort la prima sarcină este de cele mai multe ori sinonim cu infertilitatea viitoare, în sensul că sarcinile nu vor putea fi păstrate. Cam ce poţi transmite adolescentelor din ziua de azi? Fetelor, nu vă protejaţi, că se rezolvă la medic. Nimeni nu vorbeşte despre riscurile, foarte numeroase ale avorturi, remuşcările ce pot apărea după. Nu sunt de acord că avem dreptul să avortăm, atât timp cât ne sunt puse la dispoziţie atât de multe metode anticoncepţionale. E o crimă ce nu poate fi justifictă în condiţiile în care avem atâtea alternative. Sigur, exceptând cazuri de violuri şi incest, unde chiar nu mi se pare indicat să păstrezi o sarcină.
E absolut greţos cum querida îşi etala aşa-zisa sarcină la TV. Nu mă preocupă prea mult dacă e adevărat sau minciună, dar ce femeie gravidă merge în cluburi, nu mănâncă şi faec scandalrui? Sau ce mamă e aia care se duce la Bamboo când are copil de câteva luni, recte monicaca columbeanu, care era mai preocupată de şoferul-papagal Ricky decât de propriul copil? Înţeleg, facem carieră, foarte bine. E chiar indicat să faci copii prea devreme, ca după aia să stai să depinzi de bărbat. La fel de adevărat e că poţi să aştepţi să faci un copil până îţi rezolzi problemele legate de studii, loc de muncă, venituri, relaţii. Mesajele transmise sunt că putem să avortăm ca nişte vaci nesimţite, că putem să ne plasăm copii la bone şi la bunici, iar noi să mergem să bem la Bamboo. Mi se pare corect.
Şi mai interesant e cum se miră ele că două nu mai pot rămâna gravide, în condiţiile în care destul de multă lume ştie un avort la prima sarcină este de cele mai multe ori sinonim cu infertilitatea viitoare, în sensul că sarcinile nu vor putea fi păstrate. Cam ce poţi transmite adolescentelor din ziua de azi? Fetelor, nu vă protejaţi, că se rezolvă la medic. Nimeni nu vorbeşte despre riscurile, foarte numeroase ale avorturi, remuşcările ce pot apărea după. Nu sunt de acord că avem dreptul să avortăm, atât timp cât ne sunt puse la dispoziţie atât de multe metode anticoncepţionale. E o crimă ce nu poate fi justifictă în condiţiile în care avem atâtea alternative. Sigur, exceptând cazuri de violuri şi incest, unde chiar nu mi se pare indicat să păstrezi o sarcină.
E absolut greţos cum querida îşi etala aşa-zisa sarcină la TV. Nu mă preocupă prea mult dacă e adevărat sau minciună, dar ce femeie gravidă merge în cluburi, nu mănâncă şi faec scandalrui? Sau ce mamă e aia care se duce la Bamboo când are copil de câteva luni, recte monicaca columbeanu, care era mai preocupată de şoferul-papagal Ricky decât de propriul copil? Înţeleg, facem carieră, foarte bine. E chiar indicat să faci copii prea devreme, ca după aia să stai să depinzi de bărbat. La fel de adevărat e că poţi să aştepţi să faci un copil până îţi rezolzi problemele legate de studii, loc de muncă, venituri, relaţii. Mesajele transmise sunt că putem să avortăm ca nişte vaci nesimţite, că putem să ne plasăm copii la bone şi la bunici, iar noi să mergem să bem la Bamboo. Mi se pare corect.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
