Viaţa mea, citat din Gigi Becali

"Dacă nu ai noroc în viaţă, tată, eşti nimic" Gigi Becali.

Cum altfel aş putea să consider că e viaţa dacă niciodată, nimic din ceea ce mi-am dorit cu adevărat nu am obţinut uşor, decât după multe lacrimi, sacrificii sau amânări. Asta dacă am obţinut. De la căţelul din clasa întâi, care după două săptămâni a fost dus la taicămiu la unitate, la role, la diverse haine, până la carnetul de şofer. Asta doar până la vârsta majoratului. Ca să nu spunem ca adun cu ţărăita maximă bani pentru ceva în momentul asta, astfel încât lucrul respectiv e ca un miraj Fata Morgana care se tot îndepărtează pe zi ce trece.

Până la chestii mai serioase, ca perspective reale de a putea face ce îmi place, până la dragoste. Ajungi să lucrezi într-un domeniu, într-o ţară, în care totul se prăbuşeşte, ajungi să scrii despre o echipă care retrogradează pentru că aşa au vrut alţii. Nu mă consider o ratată. În fapt, am o părere bună despre mine în continuare, indiferent de ce vor spune alţii care dau cu sapa sau care îşi pun extensii de 3 lei. Problema e că propriile excremente nu au figurat pe meniul meu de bază în copilărie, chiar mai mult, ci sunt urmărită de ghinion.

Fără a vrea să spun că sunt o eroină de tragedie greacă, mă gândesc, sigur, că există acea vorbă că norocul şi ghinionul ni-l facem singuri. Fals, sau, mai corect, nu întotdeauna adevărat. Poţi să fii tu cel mai bun, să te străduieşti cât vrei, într-o zi poate veni potopul care îţi ia fericirea.

După introducerea plictisitoare, dar necesară, vin la subiect. Dezastru sentimental. Today. Same person. De data asta, not his fault. Am trecut de vârsta la care mai cred că dragostea e ceva absolut. Că doi foşti iubiţi nu pot fi prieteni, că iertarea nu vine decât arareori. Am vrut să am o relaţie de amiciţie cu el, deşi eu mai aveam sentimente. Nu ar fi contat, mă bucuram că puteam relua legătura. Am dat o cerere de prietenie pe Facebook, fără să mă aştept la multe.

A doua zi a sunat telefonul. Avusesem inteligenţa de a cere cu o seara înainte unei prietene comune numărul, pentru a preîntâmpina un infart. Bună mişcare de altfel. Premeditarea te poate scoate de multe ori din rahat, recomand cu căldură. El apăsa pe pedala de acceleraţie. Mă invita la el. Eu, fâstâcită. Nu voiam ca lucrurile să ia turnura asta, cel puţin nu în următoarele n luni de zile. Aş fi vrut ca dacă ar mai fi fost posibil ceva, să vină cu timpul.

A fost el de altă părere. Poate în mod normal, nu toate persoanele au nevoie de atâta timp ca mine pentru a face schimbări radicale. Totuşi, erau câteva sincope. Teama de a nu fi rănită plus noua tendinţă în personalitatea mea de a renunţa la 99% din lucruri m-a determinat să mă supăr de două ori urât, în dorinţa ca el să se supere pe mine. Voiam să o lase mai încet. Nu s-a întâmplat. A dovedit că doi ani au însemnat ceva maturizare pentru el, iar poate pentru mine o mică involuţie, în sensul că mi-am cam pierdut curajul a în a face aproape orice.

Până la urmă, I haven't lost my touch în totalitate. Am reuşit a treia oară, big style. My Style. A venit la mine în vizită. Persoane din anturajul lui au arătat, să zicem, o atitudine de mega-dispreţ la adresa mea, inclusiv un verişor care credeam că măcar mă poate respecta, dacă nu place. Deşi eu am intervenit pentru el când avea nevoie, dar nu am pretenţia ca recunoştinţa să mai existe în anul 2011. Pur şi simplu, orice mică insinuare că nu aş fi suficient de bună pentru el este out of question pentru mine. De fapt, nu înţeleg de ce trebuie să se pună problema aşa. Adică, şeful de companie nu poate veni cu RATT-ul, iar servitorii nu pot avea Mercedes? Aşa să fie şi în culplărai, pentru că aşa ceva nu poate avea nicio legătură cu sentimentele.

În relaţia noastră au fost şi alte persoane împotriva, demult. De fapt, a fost mereu aşa. Până la un anumit punct nu e o problemă. Ei bine, acum pentru mine a fost. Nu mai pot lupta, am obosit. Ce mi-aş putea imagina şi ca best case scenario, un viitor în care mereu cei din jurul lui să se uite urât la mine? Nu am suportat. Nu vroiam să i se spună că eu sunt prea puţin.

Aşa că, l-am supărat în felul în care ştiam că îl pot atinge. Oricum, el nu ştie prea multe lucruri despre cum e firea mea în realitate, deşi crede contrariul. Ceea ce poate fi de multe ori un avantaj. Ok, femeile au talent să se comporte ciudat. Am fost o actriţă bună, am construit un scenariu pe care în viitor mă gândesc să îl vând PRO TV-ului, poate câştig şi eu un ban. Mi-a reuşit. M-am purtat ca un căcat de la simplă ceartă. De la o tigaie. L-am făcut să plece fără să vrea să se mai întoarcă. M-a sunat din autocar să îmi şterg numărul lui.

So, am I happy now? Nu. Este o situaţie din care eu nu aveam cum să fiu fericită. Nu puteam să merg eu la el în vizită, dacă ceilalţi mă priveau cu ură. Pur şi simplu nu puteam. Dacă în trecut puteam să îi spun eu că e Un actor grăbit sau că Tu n-ai avut curaj, acum mi le pot dedica mie cu felicitări. Mi-a fost teamă să lupt. Am preferat să spun if I should stay, I would only be on your way. Dureros de comod, aşa-i?

Ştiu că spovedaniile online pot părea patetice. dar simt nevoia să scriu, să explic asta, să pot plânge ascultând muzică. I set fire to the rain. Iar gura lumii has won this time. Foarte trist. Şi acum, ca să mă contrazic cu graţie, aş vrea să îi spun că îl iubesc. Că nimic nu s-a schimbat. Dar nu mai pot, căci nu mă va asculta. E dureros că nu îşi va da seama niciodată probabil.

Nu ştiu ce se va alege de mine. Aş vrea să fiu din nou pe stadion, iar Poli să intra iar pe Nessun dorma, în Liga I, cu Zicu şi compania. Aş vrea ca viaţa să îmi fie redată măcar într-o oarecare măsură de cei care mi-au luat, încet, încet, motivele de a zâmbi. Sigur, o să mai merg la mall. O să mai îmi pun unghii, o să mai imi pun masca mea perfectă tocmai în zilele în care sunt cel mai tristă. O să merg la master, şi, doamne-ajută, într-un an în sfârşit termin cu şcoala. Încet, încet o să învăţ să gătesc, O să continui în presă, cel puţin deocamdată. O să mă mai înec de râs la masa presei şi la conferinţe. O să mă pot uita liniştită la Next Top Model, fără să mă sune el la telefon. Dar...Fireşte, nu va mai fi la fel.

Aveam o vorbă, în viaţa personală nu poţi ţine cu Steaua şi scrie despre Poli. Ei bine, se pare că acum, la 23 de ani, 2 luni şi 14 zile, va trebui să mă obişnuiesc cu gândul aceasta, şi să învăţ lecţia grea a compromisului. A compromisului cu inima. Aş vrea să văd ochii Maitreyei.