J'accuse. Protest împotriva inepţiilor

Nu suport ca cineva să îmi spună nişte aberaţii şi să dea vină pe mine pentru că nu pot să gândesc ca şi cum mi-ar curge scuipat din gură de proastă. Botanistă nu am fost şi nu voi fi niciodată, spre marea nefericire a altora. Sunt suficient de înţelegătoare ca să admit că persoanele cu care te cerţi pot persevera până în pânzele albe în a spune că albul e de fapt negru. Dar ca cineva din exterior să vină şi să spună la fel, mai mult, să dea vina pe mine, ASTA NU.

Io fiind mai de la ţară aşa, n-am aflat până la vârsta asta că dacă iubeşti pe cineva, trebuie să participi la o licitaţie. La mine la Cucuieţii din Timişoara, un bărbat sau o femeie se cuceresc, nu se cumpără. Treabă infinit mai dificilă, doar pentru a scoate bani din portofel nu trebuie să existe compatibilitate. Nu e nevoie de farmec, trebuie doar un singur lucru: lipsa de demnitate. Şi marea capacitate de a te minţi singur toată viaţa (în general treaba ft contraproductivă). Vrăjeala, privirile subtile, tremuratul vocii, un dans, toate astea sunt poveşti. Scoţi frate banu, pe care de altfel puteai să îl cheltuieşti cumpărându-ţi ceva ţie, şi investeşti.

În filme şi cărţi, oamenii îşi vindeau sufletele pentru putere sau pentru dragostea cuiva. În era tehnologiei, miza sunt iphone-urile. Ok, înţeleg că eşti ieftin. Dar nu tolerez ca cineva să îmi spună că e normal şi ar fi făcut la fel. Îmi vărs frustrările aici pentru că am constat că nu am cu cine discuta. Asta e, vieţile noastre nu mai pot continua fără iphone-uri, frate. Şi dacă la 14 ani deja gândeşti aşa, globul meu de cristal are o perspectivă cam sumbră asupra vieţii tale.

Partea a doua. Nu suport, îmi vine să vomit pur şi simplu când cineva dă vină pe altcineva pentru ceva ce şi-o face cu mână lui proprie mai intens decât o labă matinală. Când mai e vorba şi de mine, cu atât mai rău. Dacă ai fi acum în faţa mea, te-aş omorî pur şi simplu. Tu iei decizii pentru că vai, eu sunt o mare dezamăgire, şi tot tu eşti supărat şi eu sunt marea-aducătoare-de-nefericire. That's it, m-aţi prins, eu sunt Răul Suprem. Pentru voi toţi, am o veste proastă: Luke, I am your father.

Acum să vă prezint fişa postului meu, în caz că vreţi să aplicaţi pentru job. M-am certat cu rude pentru tine. Nu-i stres, oricum rudele sunt dezaxate. Dar ideea rămâne. Am bătut drumuri pentru tine. Ţi-am suportat ifosele de gelozie când o singură dată m-am dus la ziua celei mai bune prietene. Asta în condiţiile în care relaţia noastră a fost mereu bântuită de ordinara ta de fostă viitoare conlocuitoare. Nici măcar nu m-am supărat, îmi era drag de tine aşa gelos. Îmi era drag de tine aşa încăpătânat. Nici nu ştiu de ce scriu la persoana a doua, oricum nu citeşti chestia asta. Cum e într-o melodie a Shakirei, aş fi învăţat să gătesc pentru tine. Aş fi stat cu tine în fiecare seară să te mângâi pe spate şi pe tălpi. M-aş fi uitat cu tine la desenele alea imbecile şi filmele de pe Disney Channel şi mi-aş fi ocupat timpul mângăindu-te. La sarcinile astea de rău suprem se adaugă şi faptul că nu am suportat orice. Dar nah, I guess i get to keep my job.

Nu am suportat să văd că devii un monstru. Nu am vrut să te las şi am făcut ce am ştiut eu că pot să te împiedic. Mi-ai stricat prezentul, nu te-am lăsat să îmi iei şi trectul. Amintirile sunt ale mele. Nu am vrut să cred că erai aşa când urcai cu mine în braţe 4 etaje sau când săreai din tren că uitaseşi să cobori. Nici când ne întâlneam pe ascuns sau când îmi făceai clătite. Vreau să rămân cu ultima privire de pe peron, nu cu nişte urlete la telefon.

Şi mai important de atât, nu vreau să renunţ la mine însumi. Oricât de mult iubeşti pe cineva, nu trebuie să devii sclavul nimănui. Absolut nimeni nu merită asta. Viaţa o să vă arate cât de mult vă înşelaţi. Toţi oamenii care pun materialul în faţa sentimentelor ar trebui să primească mulţi bani şi multă singurătate. Şi dacă au noroc, să nu fie prea târziu să se poate îndrepta.

Pentru noi e târziu.

P.S. : Păstrează biletul.