De-ale mele

Azi vroiam să nu postez, dar...totuşi parcă ar fi ceva de zis. Se mai plictisesc şi jurnalistele în devenire, şi la fel ca toţi, traversează crize existenţiale. Pentru că all good things come to an end. Acum e ceva fază de proastă sincronizare, că s-au găsit cam multe să îşi dea obştescul sfârşit deodată. Nu ştiu exact ce nu aş vrea să fie, dar ştiu cum aş vrea să fie. Ca la liceu adică. Fără să văd amfiteatre goale şi colegii care deşi au 20 de ani şi ne vedem de un an şi ceva nu au decenţa să salute. Să mă trezesc din nou uşor dimineaţa, să mă împing în 33 să pot să cobor şi să aterizez în clasă, să mă aşez pe băncile de la rândul de la perete şi să mă prostesc. Să îi suport pe Zopota şi Balica povestind decât să aud despre CTP la tenis. Să râd în pauze pe coridoare, cu fundul bine înfipt în calorifer, nu să mă înghesui în lift să ajung în 607A. Să discut chestii normale fără să aud toată ziua vorbindu-se despre nunţi. Să migrez de la rândul de la geam de unde avem banca la rândul de la perete. Să aud iar cum se urlă hai dinamo, hai claudiu niculescu şi să răspund că aiurea, steaua e cea mai bună. Să pot să mai am vechiul cerc de prietene şi să nu aibă Ale atâtea parţiale şi atât de învăţat la medicină. Să merg acasă să fac eseuri peste eseuri pentru Timofte, variante la engleză, să învăţ istorie mai ceva ca Academia pentru Farcaş, să mai arunc un ochi pe verbele alea neregulate de la francă şi geografia României şi să mă doară în pix de latină că acolo nu dădeam bacu. Să mă uit joia şi să plâng de fericire la Cupa UEFA ca în clasa a 10a. Să ţin cu Steaua fără să fiu dezamăgită. Să fiu iar fata nebună şi să mi se rupă de sfaturile celorlalţi. Da, unele lucruri erau mult mai uşoare la 17 ani decât la 20. Să merg mai des la chefuri şi să fiu singura care nu e în stare să danseze dansuri sârbeşti. Să nu fiu aşa obsedată de haine şi de cum arăt ca şi acum. Să nu le mai aud pe mama şi mătuşamea că vor să plece în Italia după câini cu covrigi în coadă sau pe matusamea să mă întrebe ca şi azi, când mă mărit. Funny, nu ? Făceam multe pe vremea aia, acum fac mai puţine. Dar paradoxal, am mereu impresia că nu e destul. Azi de exemplu, nu prea am făcut ceva de povestit sau cu consecinţe. Sau ba da, am tăiat ceapă.